trista pena

oricat de mult as incerca si as vrea sa nu se intample asta, de o saptamana incoace sunt afectat. viata mi s-a schimbat. desi nu vreau, incet incet ma schimb intr-un alt om. mai mult de nevoie decat din proprie initiativa. nu asa voiam sa se intample, dar cum nu pot schimba lucrurile, tre' sa intru-n hora si sa joc dupa cum canta muzica. mi-am adus azi aminte ca-mi promisesem ca pana in 2010 sa ajung in Brazilia. anul trecut ma gandeam ca e posibil sa-mi indeplinesc acest vis. acum, am dubii. nu zic ca e imposibil, doar ca imi va fi mult mai greu, daca nu chiar cu neputinta sa ajung in 2 ani acolo.
voiam sa plec d'acasa, sa devin autonom, independent si cu propria viata in bataia vantului. acum nu se mai poate. sunt raspunzator de inca cel putin o viata si nu prea-mi permit sa risc. de bine de rau, imi e chiar bine in situatia data. nu prea am de ce sa ma plang si as fi nerecunoscator daca as face-o. prietenii imi sunt aproape, asa cum imi doresc. chiar daca nu am parte si vreau din tot sufletul sa fiu tinut in brate, reusesc sa supravietuiesc. doar sunt obisnuit cu astfel de lipsuri...
"astazi sunt numai iubire" mi-a fost dat ieri sa citesc. m-au tintuit si m-au lasat fara grai aceste cuvinte. le-am tot repetat, cu voce tare, si ieri si azi, nevenindu-mi a crede ca ai spus cuvantul iubire. niciodata in viata mea nu te-am auzit vorbind asa, tu, prima fata de care eu m-am indragostit. ai renuntat la mine asa ca nu mai stiu ce gandesti, ce simti, ce mai faci. instinctul mi-a fost sa cred ca te-ai indargostit. oricat de mult ma doare sa stiu asta, ma bucur pt tine daca intr-adevar asa e. apoi am zis ca "de vina" ar fi vremea d-afara care imbie la astenie de primavara. oricum ar fi, iti doresc sa fii fericita si iubita. meriti asta din plin! chiar daca acum, mai mult ca niciodata, as fi avut nevoie de prezenta ta, sa stii ca iti doresc tot binele din lume alaturi de cine crezi tu de cuviinta. pacat ca nu sunt eu acela...
vor mai fi vreo 2 saptamani de umblat, de infruntat birocratia, dupa care ne vom linisti si ne vom aseza usor pe linia de plutire. ...asta o spun acum, ca cine stie ce ne mai poate rezerva viitorul.

pana una alta, mai ascult pt a mia oara melodia asta. miere pe sufletul meu, i-as putea spune. miere care ma tine lipit de scaun, ma linisteste si hraneste speranta din mine.

de o saptamana incoace nu mai sunt eu. o simt si o vad in ceea ce scriu pe acest blog. nu mai reusesc sa-mi adun ideile, sa le dau o forma si sa scriu despre ceea ce gandesc. asta ar fi cam cel mai coerent post al meu din ultimele zile.
si il scriu dupa trei beri...

orice as face, oriunde m-as duce, orice as spune si orice as auzi, simt nevoia de a-mi pune jos "rucsacul" si de a ma odihni. nu ca as simti ca nu l-as mai putea duce, dar am si eu nevoie de odihna. chiar daca, in aparenta am trait lejer, n-a fost si nu e deloc asa. sunt si eu om si am nevoile mele.
ziceam zilele trecute ca ma misc in viteza, atat fizic cat si spiritual. da! sunt in viteza pt ca alerg spre ceea ce-mi lipseste.
offf...

a opta minune a lumii

ce poate fi mai minunat decat o femeie frumoasa? ...o femeie frumoasa indragostita si iubita!

sa fii fericit C si sa ai grija de fata ta!

asta ascult acum si-mi face placere (III)

Liviu Vasilica - "Sui la deal cobor la vale"




Lele verde trei migdale
Sui la deal cobor la vale
Cu camasa alba floare.
Sui la deal cobor la vale
Cu camasa alba floare
Cusuta de-o fata mare
Cu margea la cheutoare,
Cu satin la coltisoare,
Of, of, of, of,
Cand ma vede daica moare

Si iar verde trei migdale
Sui la deal cobor la vale
Sunt fudul si ma tin mare.
Sui la deal cobor la vale
Sunt fudul si ma tin mare,
C-am pus lumea la mirare.
Am dreptul sa fiu fudul
Ca iubesc putin da' bun
Of, of, of, of,
Intorc fetele din drum mai.

Coborai din deal in vale
Ma-ntalnii cu mandra-n cale
Premenita ca o floare.
Premenita ca o floare
Se uita-n drumul al mare
Sa vada cum vin calare.
Ii fac semn pe ocolit
Sa vie unde-am vorbit
Of, of, of, of,
Sa ma satur de iubit mai
In crangul cu frunza deasa,
Nïmenea sa nu ne vaza,
Of, of, of, of
De rau sa nu ne vorbeasca.

leapsa cu cantareti

am preluat leapsa de la Krossfire, despre voci romanesti de exceptie. cum nu sunt un bun cunoscator al muzicii noastre nationale, ii pot enumera doar pe Liviu Vasilica si Mircea Vintila.
de ce ei doi?
pt ca imi place muzica populara si Liviu Vasilica o interpreteaza in asa fel incat nu pot sa nu misc din picioare, sa chiui si sa-mi doresc sa petrec atunci cand il ascult. melodiile lui imi intra pe sub piele si ma imbarbateaza atunci cand ma simt nasol. imi pun sangele in miscare si ma mobilizeaza.
Mircea Vintila, pt ca toate melodiile lui imi dau o stare de primavara. ma binedispune si imi aduce o stare de voiosie si de energie copilareasca. e ca un energizant al sufletului. melodiile lui si vocea intotdeauna fericita ma fac sa vad viata in culori, sa simt caldura si sa ma dezmortesc, asemeni naturii primavara.

binilii invinge

am o stare de bine in mine, un sentiment de liniste m-a cuprins. adevaru' e ca profit la maxim de orice lucru bun care mi se intampla, oricat de nesemnificativ ar fi, astfel incat reusesc sa-mi creez energie din el insusi.
am fost mai devreme la d-na Mihaela si am mai stat de vorba. m-a ajutat discutia cu dansa, m-am descarcat si mi-am "formatat" bateriile. la serviciu a fost ok azi, chiar daca mai mult m-am ocupat de problemele mele personale. o sa mai avem niste acte de facut si apoi ne putem aseza linistiti si sa incepem sa traim noua viata.

multe lucruri au iesit la iveala dupa evenimentele recente. un lucru foarte interesant e ca am observat cati oameni care au pierdut pe cineva drag, cunosc. niciodata pana acum nu ma gandisem ca ei exista, daramite sa imi mai si imaginez sentimentele prin care au trecut. ii stiu pe acesti oameni de ani de zile, imi sunt vecini de scara, de bloc, rude indepartate si chiar rude de gradul I. toti acesti oameni au reusit sa treaca peste, s-au intarit si au gasit cumva solutia de a nu capitula. adevaru' e ca nici noi nu ne simtim intr-o stare fatalista. chiar si mama, de care-mi era cel mai frica, a reusit cat de cat sa depaseasca momentul...mult mai bine decat ma asteptam. intr-un fel, poate ne va fi mai bine...cine stie?!

ce-am mai aflat, si mi s-a parut taaare interesant, aventurile din copilarie ale parintilor mei si ale copiilor lu' tataie. vai vai vai cat de nazdravani au fost si cat au tras parintii de pe urma lor :D

io dansez

pt prima data in viata mea, am invatat pasi de dans si am dansat :D patru pasi de salsa: pasul normal, rumba, pirueta si unul cu q in denumire, dar al carui nume nu mi-l mai amintesc :P
a fost fain! desi nu am vrut sa dansez, ci doar sa ma uit, Elena "m-a impins" in bratele profesoarei si n-am putut sa mai zic nu.
pasii i-am invatat imediat si, chiar daca nu sunt gratios, macar stiu sa-i fac si-mi vine cat de cat natural. insa problema e atunci cand tre' sa-i fac pe muzica sau cu partenera. mi-e greu sa dansez cu fete pe care nu le cunosc sau fete frumoase care ma incanta :) o sa am de munca in a invata sa ma detasez si sa conduc.
acu' sa vad daca o sa am bani sa ma mai duc...

T.I.R. into the wild postponed...but not for long :>

am fost azi la tara. inca de la poarta am inceput sa ma cert cu sora lu' tata, ca de ce l-am ingropat in pamant =)) futere pe utere o sa fie cu aia de la tara si cu conceptiile lor proaste. mi-e si rusine fata de tata sa mai reproduc aici ce mi-au auzit urechile.
partea interesanta e ca m-au intarit discutiile de azi. imi place cand lumea ma barfeste, imi da siguranta ca am procedat corect si incredere in puterile mele. adevaru' e ca daca as sta sa plec urechea in stanga si-n dreapta ar trebui sa nu mai am fire de par in cap. sa zica ce-or vrea, noi sa fim sanatosi si fericiti ca sa cinstim amintirea lu' tata :)

si, ca s-o citez pe Zully, si-acum... la treaba!

fata-n fata cu sistemul

e cam frig in casa, pesemne ne-au dat astia mai putine grade in calorifere pt ca e cald afara. si, ca de fiecare data cand mi-e frig, imi este greu sa ma concentrez asupra a ceea ce voiam sa scriu.

azi am intrat pt prima data in sistem, ca barbat si cap al familiei ce sunt. de fiecare data cand spun asta imi vine sa rad. mi se pare tragi-comica situatia in care sunt acum. tata m-a ferit intotdeauna si nu m-a lasat sa dau piept cu viata, cu sistemul, cu oamenii. a incercat sa ne conduca pe toti trei catre ceea ce credea el ca e o viata sigura si linistita si ne-a ferit de aproape tot ce inseamna "greutati in viata". ca a fost bine sau rau, asta e alta treaba. are toata recunostinta mea pt felul in care s-a luptat sa faca asta. de multe ori mi-am spus ca asa o sa muncesc si eu pt familia mea. iar acum, voit fortat trebuie sa o fac. simteam, stiam, (intr-un fel) trebuia ca aceasta a doua maturizare a mea sa inceapa brusc si tragic. si tocmai d'aia imi vine sa rad, ca lucrurile s-au intamplat asa cum am presimtit. mai ales ca in ultimul meu post de dinainte de asta am scris si despre cat de "insensibil" am ajuns sa fiu.

trebuie sa recunosc ca sunt naiv si total neexperimentat in ceea ce priveste relatia cetateanului cu statul. sunt de parere ca bunul-simt, respectarea regulilor si rabdarea sunt cheia obtinerii drepturilor. dar ce te faci atunci cand pur si simplu nu ai un spatiu in care sa faci toate astea, nu exista timpul necesar si nici macar un birou de informatii? am fost azi la Casa de pensii. e durere ce e acolo. 3-4 oameni pe metru' patrat, cozi peste cozi, nesimtiti peste nesimtiti. cred ca e groaznic sa lucrezi in conditiile de acolo, trebuie sa ai nervi de fier si o motivatie destul de solida ca sa rezisti ca angajat intru satisfacerea pensionarilor. noroc totusi ca exista internet si telefoane ca sa aflu ce ma intereseaza.
nu am avut niciodata motive de a apela la institutiile publice...sau cand am facut-o lucrurile au decurs nice and easy. insa acum, cand mama nu primeste nimic in urma lu' tata, cred ca o sa ajung sa experimentez acel fenomen de care romanii se plang si anume "birocratia romaneasca" sau "cum sa traiesti cand ai de-a face cu statul". tata a muncit si a platit taxe la stat mai mult de 30 de ani. iar mama, ca sot supravietuitor, nu va primi acum niciun ban pt ca tata n-a apucat sa ajunga pana la varsta legala de pensionare. asta e noua lege, mi s-a spus. sa vad ce o sa reusesc sa fac, pt ca ceva trebuie sa se intample cu banii munciti de tata.
legea spune ca mama va primi banii abia cand va ajunge la varsta de pensionare, adica peste 10 ani. pai, peste 10 ani noi vom fi terminat de mult toate pomenile. sora-mea o sa se si marite pana atunci. poate sa-i primeasca acum, insa numai daca tata ar fi avut tuberculoza sau vreo boala profesionala. oare cum se face diferenta intre bolile care-ti acorda sau nu dreptul de a primi ajutor?

d'abia astept sa ma duc la serviciu, sa ma intorc la rutina de zi cu zi si sa-mi iau salariul ca sa nu stam si sa depindem de cineva. sper sa-mi iasa mai multi bani de data asta, ca altfel...

huo babelor! huo!!!

sa va fereasca Dumnezeu de babe si femei atunci cand o sa aveti un necaz in familie. feriti-va de ele ca necuratu' de tamaie. or sa va stoarca de energie si or sa alunge orice speranta din voi cu bocetele si vaicarelile lor. nu le ascultati decat pe fiecare in parte, niciodata cand sunt mai mult de 2 pt ca or sa va faca peri albi. veti ajunge sa credeti ca lumea se va sfarsi, ca in cateva luni va veti usca si veti ajunge acolo unde s-a dus raposatul.
multe prostii si obiceiuri "pagane" am facut din cauza babelor si a superstitiilor lor. spre exemplu, acum mama nu vrea sa se mai spele 3 zile pt ca a auzit ea ca asa e bine. am citit o cartulie de la biserica in care sunt trecute toate datinile crestine, dar si superstitiile babesti...o groaza de prostii d'astea am facut.
important e sa faci ceea ce simti si atata timp cat faci un lucru bun, corect, orice baba poate sa-si bage ceva in fund si sa taca din gura.

ca sa-i raspund lu' Adi...intr-o situatie d'asta, in care cuiva ii moare cineva drag, cuvintele sunt de prisos. cele mai potrivite vorbe sunt si cele mai simple: "condoleante!" si "Dumnezeu sa-l odihneasca-n pace!". imediat ce oamenii imi spuneau asta imi dadeam seama ca le pare rau si ca sunt cu gandul la mine, la mama si la sora-mea.
venise si diriginta lu' sora-mea, adica profesoara cu studii si cultura. imi venea sa o iau la bataie cand o auzeam cate putea sa scoata pe gura. ba se interesa de ce nu mai e tata, ba ne dadea sfaturi, ba nu mai stiu ce. decat sa vorbesti aiurea cu un om care sufera, mai bine taci! o mana pe umar, o imbratisare, un cuvant spus din suflet fac mai mult decat orice discurs de incurajare.
mult timp mi-am pus si eu aceasta problema, ce sa le spun oamenilor care nu-i mai au alaturi pe cei dragi lor. din pacate, am invatat cum e mai bine pe pielea mea. si cel mai bine e sa fii sincer!

ganduri random de dupa

stau si dau random clickuri pe net. e abia ora 3 si din ziua asta mai e mult de tot. diseara as fi iesit in oras, da' se pare ca intalnirea nu va mai avea loc pt ca vom fi putini. intr-un fel, asteptam iesirea asta, sa mai stau de vorba cu oamenii, sa mai discut una alta, sa socializez.
pe ziua de azi am mancat doar niste branza cu paine. nu prea mi-e foame cat mi-e lene. sunt adormit desi abia m-am trezit. nu prea am chef sa fac "chestii" prin casa. ma asteptam ca acum sa fiu mai energic p'aici si sa fac ce mai trebuie facut in casa. dar simt ca am mai multa energie atunci cand trebuie sa ies afara, sa muncesc, sa dau piept cu lumea si cu ce mai trebuie facut in calitate de "barbat in casa".
vineri, cand au plecat doctorii din casa mi-au tot spus de vreo cateva ori ca acum eu o sa fiu "barbatul in casa". ma asteptam sa ma sperii, sa ma vaicaresc pt ca nu ma imaginam niciodata in locul lu' tata. as fi vrut sa tin in maini fraiele vietii mele, nu si pe ale lu' mama si sora-mea... mi se pare usor sa iau taurul de coarne. e incitant, e motivant cand ma gandesc ca daca eu nu fac ce trebuie atunci nimeni n-o so faca. cu toate astea, imi lipseste energia pt a face ceva practic in casa.
am observat asta cam de cand m-am angajat. il intelegeam pe tata de ce atunci cand venea de la serviciu voia doar sa manance, sa stea cu mama si sa se uite la tv. usor usor incep sa devin si eu barbat. imi vine sa zambesc cand scriu asta, dar trebuie s-o fac. mi-ar placea mai mult si mi-ar fi mai usor daca as avea si eu pe cineva alaturi, nu doar pe mama si pe sora-mea.
situatia ideala in acest caz mi se pare a fi cea in care salariul meu ne va ajunge sa platim intretinerea si toate cele, mama n-ar mai sta degeaba ca pana acuma si s-ar pune pe picioare iar sora-mea ar invata ca sa intre la facultatea pe care si-o doreste. nu mi se pare nimic imposibil in asta, decat partea cu mama...

Stalpu' Casei

peste fix o luna tata ar fi facut 53 de ani.
Dumnezeu sa-l odihneasca-n pace!

of of offf...

livin' life in the fast lane

saptamana trecuta scriam despre cum merg eu tot timpul inainte, ca sunt ca un soldat rus care se duce acolo unde-i spui, no matter what. tot timpul merg inainte si azi am realizat ca am si viteza, si una considerabila chiar. merg atat de repede incat nu mai reusesc sa ma opresc si sa admir peisajul. daca as fi fost un autoturism as fi avut cam 170 km/h, atunci cand pomii de pe marginea drumului se transforma intr-unul singur, mare si lat, cand iarba devine o mare verde si uniforma.
am observat acest efect al vitezei acum doi ani, pe munte. eram cel ma grabit din grup, mergeam tot timpul inainte, impunand ritmul si incercand sa ajung cat mai repede in varful dealului ca sa vad ce se ascunde in spatele lui. doar de cateva ori am fost impresionat de ce am vazut dupa o astfel de urcare. si nu ca as fi fost dat pe spate de ceea ce vedeam sau pt ca inima imi batea mai tare si ochii imi salivau la ceea ce se afisa in fata lor, ci pt ca recunosteam frumusetea nemaivazuta a peisajului si stiam ca trebuie sa ma simt incantat. dar in adancul sufletului meu simteam ca pot trai si fara asta, simteam ca nu ma incalzeste cu nimic faptul ca in acel moment ma delectez vizual cu cel mai frumos peisaj pe care il vazusem pana atunci. starea mea de exaltare era mai mult una impusa.
am ajuns sa alerg atat de repede incat nu pot sa ma mai opresc si sunt prins intr-o continua inertie. cel mai mult ma oftica faptul ca din cauza vitezei imi zboara sentimentele, impresiile, simtirile si astfel le pierd, nemaiputand tine nimic langa mine.
in schimb, amintirile raman...pot spune azi ce am facut acum 5 luni in concediu, pot spune acum unde am vazut-o in urma cu multi ani pe fata cu care stau de vorba. reusesc sa-mi aduc aminte tot felul de chestii, detalii, dar sufletul meu nu mai poate sa-si reaminteasca, sa retraiasca impresiile de acum 3 luni, 4 ani sau chiar si 1 zi, felul in care am trait un anumit eveniment din viata mea, ce am simtit atunci, cat de tare imi batea inima.
d'asta obisnuiesc sa spun ca sunt superficial, ca nu am suflet, ca nimic nu mai reuseste sa ma impresioneze (inafar' de copii care plang si sufera). cand mama si-a rupt piciorul si tata plangea in timp ce conducea masina pana la spital, eu ii spuneam lu' mama ca o sa fie bine si sa fie multumita ca nu s-a intamplat ceva mai grav. nu simteam ca-mi vine sa plang ori sa am vreo urma de compasiune pt mama mea, care-si rupsese si celalalt picior, ma gandeam doar la ce trebuie facut ca ei sa-i fie bine d'atunci incolo. cand tata m-a sunat sa-mi spuna ce a mai reusit mama sa-si faca, am avut impresia ca parca ma asteptam sa aud asta, desi nimic nu m-ar fi dus cu gandul la asa ceva. am acceptat instant suferinta ei si imediat am inceput sa caut solutii.
nu m-am putut opri sa simt ceva in concordanta cu acel moment trist. am trecut pe langa el, l-am remarcat si mi-am vazut in continuare de drum...

ma gandeam azi ca toata a doua jumatate a anului trecut inima mea a batut pt un singur scop si mintea mea s-a gandit doar la un singur nume. a fost pt prima data in viata mea cand reuseam sa fac asta cu adevarat. insa...acum ma simt de parca nimic nu s-ar fi intamplat.
am inceput sa fac asta la doar cateva saptamani dupa ce totul se incheiase. iar acum ma incearca un sentiment de vinovatie, in ideea ca ceea ce mi-a patruns in suflet trebuie sa stea acolo mult timp pana sa uit si nu sa dispara asa cum ai pocni din degete. inseamna ca a fost ceva efemer, chiar daca eu am simtit ca traiesc ceva extraordinar si am toate motivele sa fac asta cu adevarat? ma gandesc ca daca am reusit sa uit atat de repede tot ceea ce eu am simtit inseamna ca am fost superficial, ca poate nici nu s-a intamplat.
e bine si nu prea, sa uiti. e bine sa uiti ce te-a facut sa te simti rau si e rau sa uiti ce te-a facut sa te simti bine. eu reusesc sa le fac pe amandoua. parca as fi un caine care trece prin apa si care odata ajuns la mal se scutura si arunca toata apa de pe el.

pot oricand sa sterg blogu' asta. pot oricand sa-i dau DELETE (asa ma oftica butonu' ala mare cu "DELETE BLOG"...) si sa arunc astfel la gunoi toate gandurile pe care eu le-am scris aici. ele vor ramane oricum in mintea mea, ca simple informatii, dar nu si in sufletul meu, ca impresii. pot sa-l sterg si sa-mi vad in continuare de viata ca si cum el n-ar fi existat. nu as simti nicio remuscare...sunt sigur de asta pt ca n-ar fi prima oara cand o fac.

a naibii viteza! /:)
din cauza ei nu reusesc sa-mi pastrez toate ideile si gandurile pe care le am despre ceea ce vreau sa scriu. tocmai d'asta am si facut blogu' asta, ca sa-i mai tai picioarele si sa ma pot opri si eu din cand in cand.

n-am reusit sa ating toate punctele pe care mi le stabilisem inainte sa ma apuc de scris. poate voi reveni...

de ce ni se impune taxa radio-tv?

Doru Oprisan a lansat un blog impotriva taxei radio-TV. taxa asta pe care o platim cu totii e pt sustinerea posturilor Societatii Romane de Radio (Radio Romania Actualitati, Radio Romania Cultural, Radio Romania Muzical, Radio Romania International, Antena Satelor, Radio3Net - Florian Pittis, Radio Bucuresti si 11 statii regionale) si ale Societatii Romane de Televiziune (TVR-urile)

doua sunt problemele cu aceasta taxa:
1) absolut toti posesorii de radiouri si televizoare trebuie sa o plateasca indiferent ca asculta/vizioneaza sau nu posturile de mai sus;
2) inafara de banii proveniti din aceasta taxa si din publicitate, SRR si TVR sunt sustinute financiar de statul roman. (pe blog sunt mai multe date financiare legat de asta)
deci, cu alte cuvinte, SRR si SRTv sug la trei capete: populatie (adica noi), firme (cele care cumpara publicitate) si statul roman (care are datoria sa le intretina). din publicitate se castiga extraordinar de bine, mai ales la TVR in timpul emisiunii "Surprize, Surprize" care are rating de rating. si in plus fata de acesti bani mai vine si bugetul de la stat. ce nevoie mai e si de banii nostri?
d'asta sunt posturi publice, ca sa fie accesibile publicului larg, romanilor de pretutindeni. a fi roman nu inseamna a avea si bani sa platesti aceasta taxa. un televizor sau un radio il platesti o singura data, nu toata viata, an de an.

din punctul meu de vedere nu ar fi nimic rau in sustinerea posturilor radio ale SRR. eu personal le ascult pe unele dintre ele atunci cand am ocazia si le gasesc foarte educative, de bun-simt si cu muzica buna. sunt posturi de radio normale, as putea spune, si m-as bucura daca audienta lor ar fi peste cea a KISS FM sau Radio21 >:)
si TVR-urile sunt posturi care trebuie sa existe. mai ales pt oamenii care au un televizor, o antena si nu-si permit sa plateasca cablul.
lasand la o parte obligativitatea, impunerea taxei radio-tv, as fi de acord sa platesc si sa sustin astfel posturile radio si tv publice. dar de ce sa o fac atata timp cat ele primesc bani de la stat si castiga destul de mult si din publicitate? la ce le trebuiesc banii mei?