pana in 2010 mai sunt 2 ani

azi de dimineata io am visat ca plecam in Brazilia si o faceam asa, rebel. adica plecam d'acasa fara sa spun la nimeni, fugeam efectiv in Brazilia.

cate ceva despre pelerinaj dar si bun simt & significant other

tare mult imi doresc sa am si eu parte de un pelerinaj d'asta cum a trait Zully. sa merg cat ii ziua de lunga, sa ma lupt cu mine, cu drumul, cu vremea, cu oamenii si cu ce s-o mai ivi si la final sa ajung mai puternic ca sa traiesc mai bine. nu ca acum n-as fi multumit de viata mea si nu m-as simti bine in pielea mea...dar pur si simplu simt nevoia de a fi o vreme departe de toti si toate, sa fiu eu acolo pe drum singur de capul meu si sa nu cedez nicio clipa si sa ajung pana la finish si de acolo pe culmile fericirii. imi venea sa spun "pe culmile gloriei", da' pe mine nu ma intereseaza cariera si nici gloria ca n-am nimic de demonstrat la nimeni.

daca sefa nu ma lasa sa plec la nenea ala, cred ca pe la anu' o sa-i fac bucata. plec pe Camino a 2-a zi dupa ce mi-am depus demisia. fara niciun anunt in prealabil, fara nimic. ii intorc spatele si plec sa fiu fericit si sa ma băs pe ea de cariera. pana prin luna mai-iunie anu' viitor imi vad linistit de treaba, muncesc, strang bani dupa care "pa si pusi!".
daca ma lasa sa plec, ma duc la nenea asta si fac treaba ca sa-mi iasa banu' si sa-mi asigur si eu viitorul. probabil ca in acest caz o sa fiu nevoit sa aman plecarea cu un an daca n-o sa aiba pe cine sa puna in locul meu. sau plec in Brazilia ca tot mi-am promis eu sa ajung acolo pana in 2010 (inclusiv).

anu' asta nu voi avea concediu decat 2 saptamani. ele ar fi de-ajuns pt ceva gen oarecum un fel de Camino. dar cum "fericirea e reala numai cand e impartasita", nu-mi vine deloc sa plec singur. ma tot gandesc la experienta din Maramures de anu' trecut, cand simteam ca nu mai pot de dorul ei, ca vreau sa ajung acasa si sa nu mai stau singur p'acolo. simteam chiar ca nu mai am niciun ţel, niciun obiectiv, nimic pt care sa-mi continui calatoria. pe Camino ar fi altfel, plec acolo pt a porni la drum. aici in tara as plec doar ca sa am de unde ma intoarce. stiu ca totul se rezuma la perceptie, dar eu in capul meu asa am ideile, ca aici aproape nu m-as simti ca acolo departe.
de aceea m-am si gandit sa o iau cu mine, sa nu fiu si eu singur. adevaru' e ca acolo, departe, m-as simti alt om, mai puternic si ma altfel pt a putea supravietui, pe cand aici acasa, printre ai mei, parca n-as avea acelas fior si deci m-as concentra mai mult pe singuratatea mea decat pe siguranta.
iar am sunat-o azi si iar i-am nu mi-a raspuns. pt ca nu vreau sa tot insist cu telefoanele si sa nu mi se raspunda, i-am trimis un sms in care i-am dat mici marunte detalii despre pelerinajul pe care vreau sa-l fac si la care as vrea sa ia si ea parte. au trecut vreo 2 ore de la expediere si nici pana acum n-am primit vreun raspuns. mai astept pana maine si dup'aia cred ca o sa-mi bag pula.
pai da-o in pizda masii de treaba... eu tot timpul am crezut ca ea se preface, ca de fapt poseda si ea bun simt doar ca nu vrea sa mi-l arate. dar chiar asa sa nu-mi raspunda la apeluri si mesaje si invitatii si alte cele?! n-am fost nici ala insistent, nici ala enervant, nici ala nesimtit, nici ala mai stiu eu cum. dar e prea de tot sa nu-i raspunzi frumos omului care se poarta frumos cu tine, oricat de mult te-ar enerva ori deranja existenta lui. stiu cum e sa fii acum in situatia ei, ca si eu sunt nevoit sa refuz o fata care se poarta foarte frumos cu mine dar cu care nu vad niciun viitor. da' cel putin eu am bunul simt sa comunic frumos cu fata respectiva oricat de mult m-ar deranja prezenta ei si oricat de mult nu mi-ar placea de ea fizic. dar...asta e pana la urma, "de unde nu e, nici Dumnezeu nu cere". las' ca o sa ajunga ea la 30 de ani si daca n-o sa fie singura probabil ca o sa fie cu unu' care n-o s-o iubeasca asa cum am facut-o eu. sper totusi sa nu se intample asa, dar la cum o vad eu, spre acolo se indreapta. macar de-ar fi priceput ceva din ce a mai scris Zully pe blogu' ei ala vechi.

wallpapere (II)

thanks to pixdaus.com

olha que coisa mais linda...

si pt ca Oceania mi-a adus aminte de Brazilia si pt ca afara incepe sa incalzeasca soarele, mi-am adus aminte de o poza misto:

vado levantar poeira

prin 2006 mi-am stabilit un target valabil pe 4 ani: pana in 2010 vreau sa ajung in Brazilia. Brasil or dust, cum ar spune americanii.
Brazilia e tara mea preferata. am realizat asta in momentul in care am aflat ca baietii de la Sepultura sunt brazilieni. pur si simplu nu mi-a venit sa cred ca soundul lor atat de puternic si brutal vine din tara unde se danseaza si se traieste samba. inainte de acest moment a fost cel in care am descoperit Brazilia, caci asa e logic, mai intai descoperi si apoi te indragostesti (iar cand astea se intampla concomitent cred ca se cheama dragoste la prima vedere, nu?).
am descoperit Brazilia in timpul filmului Woman on Top (2000). e acolo o faza in care Penelope Cruz ii explica unui barbat cum sta treaba cu mancarea, cum se gateste, cum se aleg ingredientele, cum se combina si cum se mananca. totul vine din suflet, din inima fiintei noastre, din maduva care ne salasuieste prin oase, asta am descoperit eu atunci, asta am aflat si m-a facut sa realizez care este secretul succesului brazilienilor: iubesc ceea ce fac. simplu ca buna-ziua! brazilienii iubesc ceea ce fac.
sunt buni la fotbal, sunt buni la Formula 1, sunt buni la muzica, sunt buni la filme si telenovele, sunt buni la heavy-metal, sunt buni la dans, sunt buni la mancare si cafea, sunt buni la femei.
de atunci am inceput sa fiu mai atent la orice lucru "made in Brasil" care mi se afisa in fata ochilor. am observat astfel detasarea cu care brazilienii actioneaza, lejeritatea cu care se misca, pasiunea cu care fac lucrurile, daruirea cu care le duc pan' la capat si fericirea cu care infrunta necazurile. e de ajuns sa te uiti la un meci de fotbal cu brazilieni, oricare. am vazut odata cum un fotbalist d'al lor, ciung de un picior, juca fotbal mai bine decat as putea eu vreodata s-o fac.
eu, ca european, balcanic si roman ce sunt, nu prea pot sa fiu ca ei. trebuie sa depun ceva efort pana sa pot face asta. trebuie sa trag aer in piept, sa inchid ochii, sa ma detasez de mine si de decor si sa-mi las sufletul si instinctele sa actioneze in locul meu. daca reusesc asta devin mai usor ca aerul, ma pot misca cu o mai mare lejeritate si pot spune chiar ca am izbutit sa ma identific cu ceea ce fac. lor le vine natural sa faca toate astea, mie un pic cam greu. insa rezultatul e cat se poate de fain: o stare de pace, de egalitate cu mine insumi ma cuprinde atunci cand fac lucrurile in acest fel...unul natural si normal, as putea spune.
d'aia si vreau sa ajung acolo, ca sa vad la fata locului daca Brazilia si brazilienii sunt asa cum ii percep eu.

in Brazilia nu vreau sa ma duc ca turist, adica sa-mi iau bilet de la agentie si sa fac tururi turistice. vreau sa ma duc la fel ca-n tara mea, cu rucsacu' in spinare, cu ocazie, din vorba-n vorba. d'aia si voiam sa ma apuc sa invat spaniola (ca prof de portugheza nu cred ca gasesc), ca sa-mi fie mai usor sa ma inteleg cu oamenii p'acolo. dar nu m-am mai apucat ca fata pe care o gasisem sa ma invete era urata si voia sa ma agate :D
cel mai cunoscut oras brazilian, Rio de Janeiro, e un oras foarte periculos; cersetorii te stropesc cu benzina si te ameninta ca-ti dau foc daca nu le dai bani, spre exemplu. ma cam inspaimanta chestia asta, dar cum Brazilia e ditamai tara nu cred ca as da peste astfel de qestii pe oriunde m-as duce.
m-am uitat la multe filme braziliene, am ascultat multa bossa-nova si Soulfly ca sa ma obisnuiesc cu stilul, cu ritmurile braziliene si cu ceea ce inseamna sa fii brazilian. pregatit sa ma duc acolo nu sunt si nu cred ca voi fi vreodata. poate dupa ce oi incepe sa rup un dialog in portugheza.

nu stiu ce sa zic acum, daca imi voi putea respecta promisiunea facuta de a ajunge in Brasil pana-n 2010. cand mi-a venit ideea incepusem sa-mi fac planuri de genu' "din salariul de 10 lei pun deoparte 1 leu si pana in 2010 o sa am bani ca sa plec". d'aia si am card, il facusem drept pusculita unde sa-mi strang banii pt plecare. iar acum imi platesc telefonul din ei.
speranta nu mi-am pierdut-o. mai sunt 2 ani pana atunci. multe se pot intampla...

trista pena

oricat de mult as incerca si as vrea sa nu se intample asta, de o saptamana incoace sunt afectat. viata mi s-a schimbat. desi nu vreau, incet incet ma schimb intr-un alt om. mai mult de nevoie decat din proprie initiativa. nu asa voiam sa se intample, dar cum nu pot schimba lucrurile, tre' sa intru-n hora si sa joc dupa cum canta muzica. mi-am adus azi aminte ca-mi promisesem ca pana in 2010 sa ajung in Brazilia. anul trecut ma gandeam ca e posibil sa-mi indeplinesc acest vis. acum, am dubii. nu zic ca e imposibil, doar ca imi va fi mult mai greu, daca nu chiar cu neputinta sa ajung in 2 ani acolo.
voiam sa plec d'acasa, sa devin autonom, independent si cu propria viata in bataia vantului. acum nu se mai poate. sunt raspunzator de inca cel putin o viata si nu prea-mi permit sa risc. de bine de rau, imi e chiar bine in situatia data. nu prea am de ce sa ma plang si as fi nerecunoscator daca as face-o. prietenii imi sunt aproape, asa cum imi doresc. chiar daca nu am parte si vreau din tot sufletul sa fiu tinut in brate, reusesc sa supravietuiesc. doar sunt obisnuit cu astfel de lipsuri...
"astazi sunt numai iubire" mi-a fost dat ieri sa citesc. m-au tintuit si m-au lasat fara grai aceste cuvinte. le-am tot repetat, cu voce tare, si ieri si azi, nevenindu-mi a crede ca ai spus cuvantul iubire. niciodata in viata mea nu te-am auzit vorbind asa, tu, prima fata de care eu m-am indragostit. ai renuntat la mine asa ca nu mai stiu ce gandesti, ce simti, ce mai faci. instinctul mi-a fost sa cred ca te-ai indargostit. oricat de mult ma doare sa stiu asta, ma bucur pt tine daca intr-adevar asa e. apoi am zis ca "de vina" ar fi vremea d-afara care imbie la astenie de primavara. oricum ar fi, iti doresc sa fii fericita si iubita. meriti asta din plin! chiar daca acum, mai mult ca niciodata, as fi avut nevoie de prezenta ta, sa stii ca iti doresc tot binele din lume alaturi de cine crezi tu de cuviinta. pacat ca nu sunt eu acela...
vor mai fi vreo 2 saptamani de umblat, de infruntat birocratia, dupa care ne vom linisti si ne vom aseza usor pe linia de plutire. ...asta o spun acum, ca cine stie ce ne mai poate rezerva viitorul.

pana una alta, mai ascult pt a mia oara melodia asta. miere pe sufletul meu, i-as putea spune. miere care ma tine lipit de scaun, ma linisteste si hraneste speranta din mine.

de o saptamana incoace nu mai sunt eu. o simt si o vad in ceea ce scriu pe acest blog. nu mai reusesc sa-mi adun ideile, sa le dau o forma si sa scriu despre ceea ce gandesc. asta ar fi cam cel mai coerent post al meu din ultimele zile.
si il scriu dupa trei beri...

orice as face, oriunde m-as duce, orice as spune si orice as auzi, simt nevoia de a-mi pune jos "rucsacul" si de a ma odihni. nu ca as simti ca nu l-as mai putea duce, dar am si eu nevoie de odihna. chiar daca, in aparenta am trait lejer, n-a fost si nu e deloc asa. sunt si eu om si am nevoile mele.
ziceam zilele trecute ca ma misc in viteza, atat fizic cat si spiritual. da! sunt in viteza pt ca alerg spre ceea ce-mi lipseste.
offf...