there's only one

multumita Anei am aflat de acest scurt metraj al lui WKW despre care nici nu stiam ca exista. l-am pus aici ca sa-mi aduc aminte sa-l vad

=======

l-am vazut

ce mai ma, Kar Wai Wong asta e dat in pizda masii, ca prea e bun...e magicianul imaginilor transpuse pe muzica!

La sconosciuta (2006)

imi vine greu sa scriu despre filmele cu adevarat exceptionale pe care le vad, acele filme care trec de nota 9 si merita un 10 cu aplauze. ma ravasesc in asemenea hal incat nu-mi mai pot gasi cuvintele, uit toate gandurile pe care le-am avut de-a lungul vizionarii si nu mai reusesc sa mi le amintesc. sunt sub magia filmului respectiv, sunt atat de vrajit incat atunci cand filmul se sfarseste si magia se incheie, ma trezesc brusc la realitate si cad de acolo de unde am fost urcat lovindu-ma atat de tare incat imi pierd cunostinta si simtul realitatii. nu mai stiu de mine, daramite ce a fost in capul meu in ultimele 2 ore sau cat o tine filmul.

se spune ca iti dai seama despre un film daca e bun sau nu inca de la inceput.
din primele minute am stiut, am simtit ca La sconosciuta (2006) va fi un film mai mult decat bun, un film bine scris, regizat, jucat, acompaniat, filmat si lucrat. chiar daca la inceput scenele si planurile se suprapun fara a avea vreun sens, vreo legatura unele cu altele ci doar un punct comun, personajul principal, ele reusesc sa te atraga, sa te intrige si sa te faca sa-ti doresti sa stii despre ce e filmul, care e povestea si cum se rezolva enigma. ai parte de un amestec bine omogenizat de imagini frumoase cu imagini brutale, amestec ce te pune pe jar.
actiunea filmului se desfasoara pe doua planuri, prezent si trecut. trecutul este dezvaluit prin flashback-uri scurte, dar de mare, mare efect. ele nu sunt prezentate neaparat intr-o ordine cronologica, dar sunt atat de bine concentrate cu actiune si semne incat te cuceresc fara sa vrei si nu-ti doresti altceva decat sa pui cap la cap piesele de puzzle din care e facut filmul. iar in momentul in care ai imbinat suficiente piese astfel incat sa-ti dai seama ce va iesi, ai parte de o strafulgerare interioara care-ti pune sangele-n miscare si sufletul pe spini.
filmul este despre durere, disperare, despre cat de nenorocita poate fi viata cu unii oameni...dar si despre speranta. poate ca viata e o curva care te fute cum vrea ea, dar cateodata mai si face dragoste cu tine.
noi astia care mancam mancare si nu bataie si violuri, noi astia care auzim o vorba buna macar o data pe zi, noi astia suntem oameni fericiti indiferent de cat de mizerabil ne simtim. cand realizezi ca altii sunt mai putin norocosi, dar cu toate astea nu si-au pierdut speranta, filmul o sa-ti placa si mai mult.

senzatia cu care am ramas dupa ce el s-a terminat a fost minunata, dar si frustranta in acelasi timp. am simtit pe deplin ca am vizionat un film adevarat, un film asa cum ar trebui sa fie toate filmele din lume, magice si frumoase. m-am simtit precum Antoine Doinel in Les quatre cents coups (1959) si Toto in Nuovo cinema Paradiso (1988).

la fel de intensa precum vizionarea acestui film e probabil si citirea unei carti bune.
spre deosebire de filme, cartile au avantajul de a se folosi de puterea descriptiva a cuvintelor, de a despica durerea in cuvinte pana ajungi efectiv sa o simti si sa plangi din cauza ei, si mai poti si sa recitesti pasajele pe care nu le-ai inteles din prima. dar filmele nu au acest avantaj, ele nu-ti despica durerea pana o intelegi, asa cum pot face cartile, ele doar iti arata indicii prin care tu sa ajungi la ea, iti arata imagini si te lasa pe tine sa intuiesti ce vor sa spuna. sentimentele sunt mai bine redate prin cuvinte decat prin imagini, parerea mea.
iar acest film reuseste sa redea durerea la fel de bine precum o carte. semnele pe care ti le ofera, imaginile, gesturile personajelor si insemnatatea lor iti pun in fata durerea. dar nu ti-o ofera mura-n gura, ci te lasa pe tine sa o descoperi si sa te cutremuri cand in sfarsit ajungi in fata ei, dupa ce ai pus cap la cap toate semnele pe care filmul ti le-a oferit.

scenariul si regia sunt realizate de catre Giuseppe Tornatore, un cineast parca atins de divinitate, caci orice film pe care pune el mana este frumos si magic (cel putin astea 4 pe care le-am vazut eu pana acum). muzica e compusa de Enio Morricone, deci "no comment" la treaba asta. iar ca fapt divers, in film apare si comisarul Cattani din Caracatita insa e tare greu de recunoscut caci e gras, chel si mai joaca si foarte bine.

nu mi-a fost de ajuns o singura vizionare a filmului, a trebuit sa-l vad de doua ori. la 1 ora dupa ce l-am vazut prima data, l-am pus din nou. m-am simtit la fel de emotionat ca si prima data si am si reusit sa interpretez mai multe semne.

i-am dat nota 10!

Taken (2008)

pt ca James Bond e prea sofisticat, prea plin de gadgeturi si prea cu succes la femei, iar Jason Bourne e prea uman pt un agent secret, trebuia sa apara unu' care sa fie cate putin din amandoi. asa a aparut Bryan Mills, in filmul Taken (2008).
cu un scenariu scris de Luc Besson si Liam Neeson in rolul principal, filmul incearca sa fie un big hit, sa le dea apa la moara fanilor filmelor de actiune cu batai, impuscaturi si urmariri cu masini. si chiar reuseste sa faca asta, caci te tine in suspans cam tot filmul iar personajul principal e un om inteligent ce surprinde cu aptitudinile lui si un om care stie bine a da cu carata.
daca nu esti pretentios si intelegi ca principalul rol al filmelor de actiune e sa te tina in suspans, sa te incante cu tot felu' de cascadorii si situatii tensionante, atunci filmul iti va placea de minune si te va binedispune. dar daca esti un pretentios si cauti sa atingi "nirvana cinematografica" urmarind astfel de filme, ai de asteptat. filmul e facut din stereotipuri si situatii care in lumea reala nu s-ar intampla atat de repede si de usor precum in film, asa ca e imposibil sa nu-i gasesti hibe si sa te enervezi.
cum am spus, filmul e bun de vazut daca vrei sa vezi actiune. nu e spectaculos, dar e ok ca si entertainment.
i-am dat nota 7!

Mamma Mia! (2008)

m-am uitat la musical-ul Mamma Mia! (2008) din curiozitate, ca sa vad si eu de ce acest film e cel mai bine vandut DVD al tuturor timpurilor de pana acum.
si cred ca am inteles de ce. odata pt ca ABBA e una dintre cele mai bune formatii care au existat vreodata si cantecele lor niciodata nu vor muri, si apoi pt ca filmul e vesel, antrenant si foarte bun pt a crea buna dispozitie.
ca in orice musical personajele canta si danseaza tot timpul, sunt pline de viata, se simt bine si te transpun si pe tine in bucuria lor, asta daca nu esti foarte ursuz. pe la jumatatea filmului deja incepusem sa cant si eu, sa fac karaoke dupa subtitrare. filmul in sine nu ar fi cine stie ce daca n-ar exista muzica celor de la ABBA si superbele decoruri ale unei insule grecesti.
e un film numai bun de vazut cu prietenii, de zbenguit pe muzica si de facut karaoke :)
i-am dat nota 7!

muriti voi cei care pangariti filmul !!!

of Doamne of Doamne of Doamne...

muriti! sa muriti cu totii voi cei care faceti filme precum The Dark Knight, voi cei care il ridicati in slavi cum ca ar fi filmul mileniului. sa va iau pe toti pe pula! sunteti niste prosti, niste dobitoci! nu stiti nimic, incultilor! in viata voastra n-o sa stiti ce e ala film, muistilor! sa ardeti de vii precum in filmele voastre proaste pe care le venerati!

Doamne Dumnezeule...tremura carnea pe mine, mai mai ca-mi vine sa plang de tristete si sa sar in sus de bucurie. suna aiurea sa faci concomitent doua lucruri antagonice, dar jur ca asta imi vine sa fac acum. inclusiv sa-i spurc pe toti cei care strica filmul, care isi bat joc de aceasta arta, care nu stiu altceva decat sa prostitueze pelicula ca sa faca ei bani! again, caci nu ma pot abtine, sa va fut pe toti in cur, MUISTILOR!!!

DA DA DA!!! FILMUL ESTE O ARTA!!! FILMUL NU A MURIT!!! murirati voi popcornistilor, in schimb!!! AM VAZUT (POATE) CEL MAI SUPERB FILM CREAT VREODATA!!! (da, stiu ca e gresit, dar nu exista superlativ pt ce vreau sa spun)

of Doamne...

Giuseppe Tornatore, te iubesc!

DA DA DA DA DA ! , IUBESC FILMELE !!!

mda...

s-au despartit. ea a plecat in timp ce el dormea.

din ce vorbesc acum cu el imi dau seama ca nu vor mai fi impreuna. poate ca e mai bine asa, caci dupa o relatie de genu' asta fiecare isi gaseste adevarata jumatate cu care va fi pe deplin fericit...chiar daca el imi spune ca ea era "ea".

vorbe aruncate in vant

Te iubesc!

nu, nu m-am indragostit...dar pt ca nu am cui spune, prefer sa-mi arunc vorbele in bataia vantului, sa le poarte el, unde o stii si unde o vrea...

putin mai bine decat aseara

acu' mai am doar un mare nod in gat...

la fel ca aseara

sunt apatic, respir greu, iar pe capul pieptului simt o apasare. si nu reusesc sa-mi gasesc locul printre melodiile pe care le ascult.

locul meu e in alta parte...

ziua vesel, noaptea trist

(Mono - life in mono)

daca si de data asta imi vor iesi doar ochii, pe bune ca o sa ma gandesc serios sa plec ...

as vrea sa ma jur, atat sunt de hotarat, dar habar n-am ce-mi poate rezerva viata.
ca acu' un an...

o las mai moale cu blogu'...ca sa nu ma ard, nu d'alta

mi-am luat modulator FM si flash usb de 4 gb ca sa am la atingerea unui buton toate muzicile faine.

am inceput serviciul si deja ma dor picioarele. azi, cea mai proaspata casatorita dintre colege ne-a anuntat ca e gravida in 2 luni :)

sambata am vazut un film superb, insa n-am avut timp si spatiu ca sa scriu despre el. Gegen die Wand (2004), film de nota 9! ...foarte frumos

sunt acasa cu sora-mea. deci ciuciu intimitate, deci rare postari, deci simple cuvinte...

si voi aia cu bloguri faine si prietene...nu mai scrieti fratilor atata ca pierd randul...

Vicky Cristina Barcelona (2008)

din pacate, am vazut filmu' asta aseara si de atunci si pana acum alte 3 filme, astfel ca emotiile si gandurile legate de el s-au cam evaporat si nu stiu cate de bine voi reusi sa le mai prind...

Vicky Cristina Barcelona (2008). Woody Allen stie sa scrie despre oameni si mai stie si sa faca filme despre ei. de data asta a facut un film despre oameni si dragostea erotica dintre ei, ca despre dragostea platonica ori nevrotica mai facuse. si i-a iesit bine, ca doar e Woody Allen, ce naiba.
Scarlett Johansson si prietena ei (logodita si cu un picior in fata altarului) sunt doua studente americance care vor sa-si petreaca vacanta in Barcelona. aici, Javier Bardem, care este un pictor sexy si plin de sarm, le propune sa petreaca un week-end la vila lui unde sa le arate picturi, sa bea vin si sa faca dragoste. acu'...ce fata i-ar putea rezista unui spaniol frumos, bine facut si cu vorba dulce? evident ca fetele or sa-l urmeze si rand pe rand or sa-i cada in brate. numai ca Javier tocmai a divortat de Penelope Cruz, si ea pictorita insa tare dusa cu capul, care o sa reapara in viata lui. normal ca o sa se lase cu scantei, cu tulburari sentimentale, cu saruturi lesbi si nevroze marca Woody Allen. astfel ca americancele vor gusta pe deplin din pasiunea latina si se vor arde in focul ce pune in miscare viata si dragostea latinilor. mai nasol e ca nu vor intelege nimic din asta, sunt prea americanizate ca sa priceapa.
filmul este asadar despre bucuria de a trai viata si despre pasiunea cu care dragostea se implineste. te deconecteaza de la viata cotidiana, te umple de culoare, de muzica si de frumos. are filmul niste peisaje si decoruri de-mi venea sa ma tai cu lama si sa urlu ca de ce nu sunt si eu acolo. foarte frumos din punct de vedere vizual acest film.
actorii sunt draguti, imaginile arata bine, actiunea este intriganta, amuzanta si te binedispune, astfel ca filmul nu trebuie ratat sub nici o forma.
i-am dat nota 8!

======================================

am observat o chestie interesanta cand filmul s-a terminat. oricat de mult mi-ar placea mie Woody Allen si cat de interesante sunt filmele lui pt mine, in momentul in care acestea se termina nu prea am motive sa raman pe ganduri asa cum mi se intampla cu altele. s-a terminat filmul, s-a terminat si starea pe care o atinsesem de-a lungul filmului.

La marche de l'empereur (2005)

film de dragoste documentar si lipsit de fictiune despre pinguinii imperiali: March of the Penguins (2005).
realizat de niste oameni care au indurat cea mai dura clima de pe Glob pt a-l realiza si narat de Morgan Freeman, documentarul prezinta procesul de imperechere al pinguinilor si chinurile prin care trec pt a se inmulti. multi spun ca pingunii nu au sentimente, ca totul e instinct. insa documentarul prezinta lucrurile mai romantat, ca si cum pingunii ar face dragoste si nu doar implinirea unor instincte. momentul in care doi pinguni se imperecheaza mi s-a parut la fel de suav precum cel dintre doi oameni. poate ca si regizorul a contribuit la asta, insa nimeni nu i-a impins pe pinguini de la spate sa se mangaie si sa se priveasca dragastos.
documentarul este astfel foarte frumos si chiar degaja caldura, desi a fost filmat la Polul Sud unde se ating temperaturi de -58 grade Celsius. este interesant, iti pune emotiile in functiune si te induioseaza, si-ti cultiva cultura generala.
la fel de interesant precum documentarul mi s-ar parea unul "Making Of". pe de o parte ma uitam la pinguini si pe de alta ma uitam la cadrele care le-au fost trase si la regia din spatele lor: frumoase, inedite, ca dintr-un film artistic cu oameni. cred ca a s-a dus o munca incredibila in spatele camerei pt a putea furniza astfel de cadre cu animale, si la -58 de grade.
i-am dat nota 8!