plus de plus

fara griji, fara stres, fara datorii (care sa nu poata fi platite in maxim 2 luni :D), cu bicicleta faina, echipament bun, filme frumoase si harduri mari, pofta de viata e la cote inalte :D

stiu ca din cand in cand mai lipseste si niste piele sub maini, dar viata nu sta neaparat in asta.

cu alte cuvinte...maine din nou la munte plec :D

K2 (1991)

am revazut primul film cu munti pe care l-am vazut in viata mea, K2 (1991).
ca si atunci filmul mi-a placut si m-a binedispus, caci e fain si numai bun pt cei care au microbul alpinismului, dar de data asta am vazut si cum a fost facut. desi are farmec, adrenalina si scene de actiune care te tin cu sufletul la gura, filmul scartaie destul de mult atunci cand vine vorba de acuratete. habar n-am cum se face o expeditie pe K2 sau orice alt optmiar, insa in nici un caz precum cea din film...incepatori care au parte de o aclimatizare precara, apoi urca fara oxigen si fac bivuac la peste 8000 de metri, asta e prea de tot! de s-ar urca pe K2 asa cum au urcat aia in film, pana si eu as putea ajunge acolo :D
i-am dat nota 8! mai mult asa din nostalgie :P

legea compensatiei

legea compensatiei exista, iar dupa furtuna sigur vine soare.
nu stiu exact cum functioneaza legea asta, dar eu am incredere in ea :)

acum mi-am dat seama ca daca imi cumparam echipamentul inca de anul trecut, acum as fi regretat.
si acum un an imi taraia curul sa plec, insa timpul pt pregatire era prea scurt iar banii pt echipament intarziau sa apara. pana la urma n-am mai plecat nicaieri si am ramas acasa.
si mai bine ca au intarziat si nu mi-am cumparat ceea ce aveam nevoie pt ca anu' asta mi-am luat lucruri mult mai bune si mai cu cap decat as fi facut-o atunci :D acum am avut timp sa studiez, sa ma documentez si sa aleg ce e mai bun. chiar daca la final voi fi cheltuit mai multi bani decat as fi facut-o anul trecut, cel putin stiu ca mi-am luat lucruri bune.

Alive (1993)

in octombrie 1972 un avion s-a prabusit in muntii Anzi avand la bord 45 de oameni, inclusiv o intreaga echipa de rugby. cei care au supravietuit au avut de asteptat 73 de zile pana sa fie salvati. sus pe creasta muntelui, in zapada si frig, fara haine adecvate, fara mancare si fara medicamente, 16 oameni au reusit totusi sa supravietuiasca si sa se salveze. cum au facut asta ne-o spune filmul Alive (1993).
povestea nu poate fi altfel decat impresionanta si nemaipomenita, motiv pt care am si urmarit filmul, caci desi acesta reuseste s-o surprinda destul de bine parca e prea patetic pe alocuri si lipsit de vigoarea unui film cu munte si supravietuitori. in rest, numai de bine despre film.
i-am dat nota 7!

se poate si asa

vorbind cu C si consolandu-l, i-am spus: "poate ti se pare ca nu poti trai fara dragoste, dar dragostea nu e totul in viata..."
si pe bune de nu cred ca asa e :)

cugetari de seara

nu stiu altii cum sunt, dar la mine oboseala e mai mult o stare mentala decat una fizica.

se poate spune despre mine, fara a exagera sau minti, ca sunt un om bun cu un suflet mare. dar in acelasi timp se poate trage concluzia si ca sunt un egoist la fel de mare.
ideea e sa nu fiu nevoit sa ies din aria mea de confort.

ma gandesc ca daca m-as privi de undeva din afara si fara sa ma cunosc pe dinauntru, as putea spune "ete ba ce a facut aia din el", iar asta sa nu fie deloc adevarat. pt ca nu ea, ci eu am facut...cu buna stiinta si intentie.
sictir acoperit cu pasiuni.

de acolo de sus viata se vede altfel

stau si ma intreb de ce mi-as pierde serile prin cluburi, de ce m-as inghesui sa vizitez Cotroceniul asa cum au facut unii duminica, de ce m-as plimba prin orasul plin de praf si poluare...cand pot foarte frumos sa ma duc la munte.

wallpapere (XIV)

doi la puterea unu

nu stiu ce-o sa fie in viitor, dar la cum "dansez" eu acum prin viata s-ar putea sa o fac de unu' singur multa vreme de acum incolo.
am observat ca notiunea de dor nu prea exista in vocabularul meu, caci nimic si nimeni nu e de neinlocuit pe lumea asta. iar pe langa asta ma mai si obisnuiesc repede fara oamenii cu care sunt invatat. m-am obisnuit eu fara de tata, daramite de vreuna.
dragostea habar n-am ce mai e, de ceva vreme a devenit doar o chestie pe care candva cumva eu am...
totul e mai simplu cand nu te complici, cand iti canalizezi energia inspre pasiuni si nu fete morgane.
mintea mea e creanga acum, e dusa de vant departe de toate subiectele care acum un an umpleau paginile acestui blog.

viata e frumoasa si (deocamdata?!) eu simt ca e frumoasa si asa, neimpartita cu nimeni :)

maine, sus

maine ma duc la munte mainemaduc lamunte mainemaduclamunte la la la lalala

Two Lovers (2008)

n-are rost sa-mi mai racesc iarasi gura si sa spun cat de prosti au devenit americanii in ceea ce priveste filmele. ma gandeam ca o sa vad si eu un film de dragoste, ca Two Lovers (2008) o sa-mi dea niste fiori acolo, o sa ma faca sa simt ceva in suflet si la sfarsit o sa ma intristez nitel. si cand colo, ma uitam ca nu se mai termina odata...

povestea e simpla, insa este ecranizata cu "mare" arta si talent (ha ha ha!). un barbat vasnic si frumos a ramas cu sechele dupa despartirea de cea care trebuia sa-i fie sotie. desi au trecut anii, el incearca in continuare sa se sinucida si continua sa ia pastile. pune ochii pe o frumoasa fata ce-i viziteaza casa, dar in acelasi timp se indragosteste si de o vecina cu probleme pe care el se ofera bucuros sa o ajute. cu aceesi placere, dar nu si in acelasi timp, tanarul si suferindul june incepe sa umble cand cu una cand cu alta...de n-am mai inteles nimic din ce facea. cred ca nici el habar n-avea ce vrea si cu cine. asa ca am stat si m-am uitat la un ghiveci de sentimente si capricii incercand sa pricep ce vrea de la mine.

filmul s-a vrut a fi asa misterios, facut cu talent si ifose de artist, dar n-a reusit sa fie decat un fas. relatiile dintre personaje se dezvolta prea repede si superficial, nu se creaza un motiv intemeiat pt a se spune "te iubesc!", dar cu toate astea declaratiile se fac (pt ca asa da bine). filmul nu mi s-a parut a avea naturalete, o curgere normala a intamplarilor. totul era parca fabricat si umflat cu aditivi ca sa arate bine in ochii spectatorului.

o mare dilema am avut-o cu personajul lui Joaquin Phoenix, care personaj a fost prea ciudat pt acest film reusind astfel sa polueze filmul. am avut impresia ca Joaquin joaca rolul unui pusti, unui personaj mult mai tanar decat el ca om. chiar ma gandeam ca ce mare prostie sa pui un actor de 35 de ani sa joace un personaj de 20 de ani, insa lucrurile nu au stat chiar asa. multa parte din film am avut impresia ca personajul lui Phoenix e parca un retardat, un lunatic ce habar n-are ce se intampla cu el, cu lumea si cu capul lui. Joaquin Phoenix a jucat bine, n-am ce sa comentez, dar numai daca filmu' asta ar fi fost o parodie cu accente serioase dupa Forrest Gump, ca altfel nu stiu de ce naibii scenaristul a trebuit sa-i faca personajul usor labil si potrivit cu filmul ca nuca in perete.
ma tot asteptam ca undeva pe la jumatate sa se intample un bum ceva, o explozie care sa trezeasca filmul la realitate si sa-mi arate ce se ascunde in spatele povestii. dar nu s-a intamplat nimic si filmul a continuat in aceeasi nota in care a inceput.

singurul lucru bun pe care l-am vazut in film e lectia despre dragoste pe care ti-o ofera. dragostea se traieste si cu capul si ochii deschisi, nu doar cu sufletul.

i-am dat nota 6!

sa va ia gaia ba de ignoranti

o alta categorie de oameni care ma enerveaza e cea a ignorantilor, oamenii aia care se cred smecheri fata de altii, care au impresia ca le stiu pe toate si carora le pute orice chestie mai "speciala" pe care o faci tu.

azi la serviciu am prins liber un calculator cu net si am dat repede sa ma uit la cortul Eureka Spitfire Solo, sa vad ce dimensiuni are. am luat si o ruleta si am inceput sa ma masor pe mine ca sa vad daca am loc in el si apoi sa vad cat de lung e. am intins ruleta pe jos si mi-am facut calculele. colegii ma tot intrebau ca ce masor, ce cort imi iau, de cate persoane etc.
le-am spus intr-un final ca vreau cort de 1 persoana pt ca e usor si greutatea conteaza foarte mult atunci cand iti cari singur echipametul.

in acel moment era si o pupaza in magazin care cand m-a auzit de cort de 1 persoana a inceput sa rada cu superioritate "ha ha ha, cort de 1 persoana, nici n-ai loc in el. am eu si abia stau". m-a cam enervat atitudinea ei, insa nu m-am apucat sa-i explic cum vine treaba pt ca unui om neinitiat intr-un domeniu nu prea trebuie sa-i tii teorie deoarece nu pricepe din prima si e mai mare bataie de cap.
i-am zis doar ca inaltimea de 100 cm a cortului, latimea de 105 cm si ditamai lungimea de 275 cm sunt mai mult decat suficiente de a dormi asa cum vreau. asa ca ce spune ea nu se aplica in cazul cortului la care ma uitam in momentul respectiv. vaca naibii! poate o avea bivuac si nu stie sa faca diferenta intre el si un cort de 1 persoana.

dup'aia m-au luat colegii in primire "ce faci tu cu cort de 1 persoana? ia-ti de 2 sau de 3 ca sa mai dormi cu cineva. unde te duci tu de unul singur pe munte? ce credeam eu ca e fimio batut in cap, dar ce esti tu..."
degeaba le-am explicat eu cum vine cu 1-2 kg in plus in spinare (cat e diferenta de greutate intre un cort de 1 persoana si unul de 2 sau 3) ca n-am avut cu cine vorbi. plus ca au inceput sa faca mistouri d'alea penibile pe care le fac oamenii confortisti si fripturistii pt care muntele inseamna gratare in padurea de la poalele muntelui.
"dar ce conteaza de care cort imi iau si ce fac cu el, atata timp cat eu ma simt bine?!" le-am mai spus si i-am lasat sa balmajeasca in vreme ce mi-am vazut de calculele mele :D

asadar, ma enerveaza oamenii care nu pricep si care mai si fac misto de hobby-urile altora.

Taiheiyo hitori-botchi (1963)

Alone Across the Pacifice (1963) este un film in care un tip incearca sa navigheze din Japonia pana in San Francisco traversand Oceanul Pacific intr-o ambarcatiune cu vele facuta chiar de el. n-a fost atat de spectaculos pe cat m-as fi asteptat, tinand cont de poveste, dar nici nu m-a dezamagit. as fi vrut totusi mai multa introspectie in sufletul lui de solitar, mai multa psihologie, dar m-am multumit si cu ce mi-a oferit filmul. am vazut cum si-a construit el barca, cum a strans bani pt ea, ce echipament a folosit, ce provizii si-a facut, cum arata o furtuna in Pacific, ce presupune calatoria asta si cam atat.
desi e simplu si fara pretentii, filmul e placut. cu toate ca imi era somn a reusit sa ma tina treaz pana la sfarsit.
i-am dat nota 7!

Frost/Nixon (2008)

nu sunt american, nici ca mi-as dori sa fiu, si astfel nu stiu cum a stat treaba cu Nixon si Watergate decat din auzite. asa ca nu stiu cat de relevant este filmul Frost/Nixon (2008) pt ceea ce s-a intamplat atunci si cata acuratete exista in informatiile pe care le ofera. de aceea m-am uitat la el doar ca la un film artistic si nu ca la o prezentare a istoriei, iar ca film mi-a placut. nu am foarte multe sa spun despre el intrucat povestea nu e genul care a aiba o morala, care sa te schimbe ca om ori care sa te puna pe ganduri. m-am uitat la film si m-am bucurat ca vad ceva frumos si nu o porcarie, cam asa s-a intamplat treaba.
actorii joaca bine, filmul e frumos, are farmec si nu dezamageste. totusi, la un moment dat mi s-a parut ca Nixon ar fi rasist.
i-am dat nota 8!

femeile astea ma calca pe nervi

in continuare nu pot sa suport femeile care nu rup etichetele de pe talpa pantofilor si poarta pantofi cu toc pe toata talpa. si fetele care poarta blugi pană, adidasi si sosete albe (mi se face greata cand le vad).

si ca tot veni vorba de femei...saptamana asta am mai avut eu o revelatie: "nu conteaza cum arati, ci cum o faci pe femeie sa se simta" aka "o femeie te iubeste pt cum se simte atunci cand e cu tine".
am vazut cum o femeie se fastacea in timp ce vorbea cu un vanzator de ziare un pic desfigurat pe fata, am vazut cum o gagica frumoasa umbla cu un tip gretos imbracat in tricou fara maneci (aproape maieu) si pantaloni albi, dar cu masina smechera, si o tipa de-o seama cu sora-mea intr-o masina straina decapotabila cu unul de-o seama cu tata.

Revanche (2008)

se pare ca pe lumea asta se fac si filme care te plictisesc, dar impotriva carora nu poti sa spui cuvinte urate. cu toate ca la un moment dat n-am mai suportat si am dat fast forward, Revanche (2008) nu-i un film rau si nici nu-mi pare rau ca l-am vazut.
filmu' e drama cu accente psihologice si introspective despre comportamentul oamenilor in situatii grele. un barbat se iubeste cu o prostituata. ea e nevoita sa fuga de la bordel si el o ajuta. pt ca viata e grea si mai e si pe bani, el se hotaraste sa jefuiasca o banca. bineinteles ca o jefuieste si ca lucrurile merg rau.
Revanche asta e previzibil de la inceput si pana la sfarsit, nu are muzica, nu are efecte de nici un fel, este minimalist in toate alea, iar ritmul e lent si fara fluctuatii de intensitate, ceea ce-l face sa fie plictisitor in marea lui parte. dar, cu toate astea, filmul nu displace.
marele lui atu este tehnica regizorala. personajele se misca liber, fac ce vor, spun ce vor si actioneaza asa cum le vine. regizorul nu se implica nici un moment in viata acestora, este neutru si lasa povestirea sa decurga in mod natural. din pacate, s-a lungit prea mult la unele faze. arta arta...dar sa si binedispuna.
i-am dat nota 7!

hai ca mi-am adus aminte :)
un alt film de acelasi gen, pt cine prefera, este Red Road (2006). spre deosebire de Revanche, acesta nu e atat de previzibil, e ma misterios, mai dramatic si te tine mai bine in transa. lui i-am dat nota 8!

^^^^^^^^^^^^^
in continuare mi se face greata cand ma gandesc sa vad si un film american...

Nordwand (2008)

un film in care niste cataratori au parte de avalanse si viscole, de accidente si de frig tocmai pe creasta muntelui la peste 3000 de metri, pai un astfel de film nu poate fi decat unul dramatic. iar sa spui despre un astfel de film ca e prea dramatic, in conditiile in care muntele e munte si-l stoarce pe om de toate puterile din el, mi se pare pueril. pe munte, la inaltime, atarnat de niste corzi si sustinut doar de "bucati" de metal batute cu pioletul, drama poate capata proportii ce nu pot fi imaginate de cei care stau la poalele muntelui si se uita in sus la varful lui. asa ca North Face (2008) e un film bun, dramatic ce-i drept, insa in nici un caz exagerat data fiind povestea lui, bazata pe fapte reale de altfel...
in 1936, in plina campanie de pregatire a Germaniei pt Olimpiada, doi cataratori germani pornesc ascensiunea muntelui Eiger, de pe fata de nord a acestuia. nimeni pana atunci nu mai cucerise acest munte si de pe acea parte, traseul fiind foarte dificil. ei vor fi urmati indeaproape de o echipa austriaca, unul dintre membri reusind sa se accidenteze inca de la inceput. intrucat acesta nu mai putea continua ascensiunea, dar nici sa coboare de unul singur, cele doua echipe se unesc pt a-l ajuta pe cel ranit sa ajunga in siguranta la baza muntelui. cum vremea nu le e deloc favorabila, conditiile se vor inrautati. rau de tot.
din punctul meu de vedere filmul e foarte bine realizat. m-a tinut in tensiune si m-a facut sa-mi tremure picioarele cand vedeam cat de greu le este cataratorilor. m-a cucerit, cu alte cuvinte. povestea e frumoasa nu numai pt cei care iubesc muntele, dar si pt cei care cred in camaraderie, devotament, onestitate si sacrificiu. plus ca mai are si mici accente romantice :)
i-am dat nota 9!

frumusetea nu are varsta (decat in anumite cazuri)

saptamana asta, pe la inceputul ei, am avut o revelatie pe care n-am avut timp s-o si transcriu.

notiunea de frumusete e relativa si tine de multe aspecte, mare parte dintre ele fiind cat se poate de subiective, dar si reprezentative pt cultura si empatia pe care fiecare o detine. recunoasterea ei mai tine si de capacitatea de a vedea armonie, culoare si parfum (ingrediente ale frumusetii adica) in tot ceea ce se perinda prin fata ochilor, indiferent de cantitatea in care acestea se afla. Arghezi a facut poezie din bube mucegaiuri si noroi, cu alte cuvinte frumusete e in orice numai ochi sa ai ca s-o vezi. pe acelasi rationament, dar nu cu aceste cuvinte pompoase, le explic eu oamenilor de ce o femeie frumoasa e frumoasa la orice varsta si daca ce e frumos ii place si lui Dumnezeu nu vad de ce nu mi-ar placea si mie.

Valkyrie (2008)

un alt film de razboi facut anul trecut e Valkyrie (2008), cu Tom Cruise si o groaza de alti actori cunoscuti. cu toate ca e mai bine lucrat decat Defiance, nici acest film nu a reusit sa ma impresioneze. e doar un film simplu, banal si care nu iese cu nimic din comun. ba mai mult, ritmul povestii e atat de rapid si-ti deruleaza atat de multe informatii, personaje si actiuni incat daca nu ti pasul cu el te poti pierde pana cand vei renunta sa-l mai termini de vizionat.
filmul relateaza tentativa de ucidere a lui Hitler si organizarea unei lovituri de stat de catre o mana de conducatori ai armatei si oameni politici satui de razboiul dus de acesta. actiunea chiar s-a intamplat si, din pacate, nu a avut succes. filmul nu face altceva decat sa treaca in revista organizarea atentatului si cum a fost el pus in aplicare. nu se opreste asupra unei anumite parti a planului si al consecintelor acestuia, ci le prezinta pe de-antregul, fapt pt care a trebuit sa treaca repede peste multe detalii care ar fi necesitat o mai mare atentie si prezinta prea multe personaje cu diverse functii de ajungi sa nu mai stii care cu ce se ocupa.
zic eu ca filmul ar fi avut un alt farmec daca ar fi existat un narator care sa relateze amanuntele peste care s-a sarit ori s-a trecut foarte repede, ceva gen Discovery asa. cel putin sa fie cineva care iti explica ce fac oamenii aia in timp ce se foiesc de colo colo.
daca il compar cu un film de razboi cu adevarat bun, asa cum e Where Eagles Dare (1968) spre exemplu, Valkyrie iese muci, dar are macar scuza ca el a avut doar 121 minute fata de 158 cate a avut celalalt si d'aia a fost atat de condensat.
i-am dat nota 7!

Defiance (2008)

fir-ar sa fie de treaba, nu ma mai invat minte odata sa nu mai vizionez filme americanesti facute la Hollywood :(

am zis sa vad si eu un film de razboi, cu impuscaturi cu nazisti cu eroi si toate cele, asa cum vedeam in copilarie. am ales Defiance (2008) pt asta si dupa ce ca m-a dezamagit, m-a mai si plictisit. nici filmele de razboi nu mai sunt ce-au fost odata.
am vazut, ce-i drept, nazisti impuscaturi eroi, dar tare slab puse in scena. filmul mi s-a parut patetic inca de la inceput, insa am continuat sa-l urmaresc in speranta ca se va imbunatati sau cel putin voi avea motive juste de a-l critica. regizorul a incercat sa adauge si niste drama peste ingredientele obisnuite ale acestui gen, nereusind sa scoata decat un talmes balmes. multe clisee, faze patetice si lipsite de logica am vazut in film.
spre exemplu, e la inceput o faza care m-a facut sa zambesc amar (si asta pt ca era abia inceputul si filmul deja se imputea). vine un barbat cu o fetita in brate, foarte bolnava (asta am dedus eu, ca pe fetita n-am vazut-o nici un moment la fata ca sa vad in ce stare e) "am nevoie de ajutor, e grav bolnava!" "pune-o jos!", i se raspunde. barbatul o pune jos iar cel care ii spusese sa faca asta nu o ingrijeste pe fata asa cum era normal sa se intample, nici macar nu pune mana pe ea ca sa-i ia pulsul ori sa-i inchida ochii asa cum se obisnuieste cu persoanele aflate pe moarte, ci doar sta si se uita inmarmurit si tristete pe fata. ce plm e asta, mi-am zis. ala ii spune s-o lase jos si el nici macar nu o trateaza? la ce naibii i-a mai zis s-o puna jos, ca sa n-o mai care ala in brate si sa se odihneasca? tare penibila mi s-a parut faza...
daca ar fi sa ma iau dupa film ar trebui sa ajung la concluzia ca femeile evreice sunt niste usuratice si asta pt ca toate personajele feminine si-au oferit trupul in schimbul protectiei, al unor servicii sau din placere.
imaginea e destul de ok, muzica e placuta iar scenele de lupta arata bine, insa scenariul e cel care trage filmul in jos si regia cea care il tine acolo.
filmul nu mi s-a parut a fi altceva decat o insiruire de clisee si de scene care nu se incheaga. nu m-a captivat, ci mai degraba m-a plictisit teribil. pacat...pt ca povestea e una foarte interesanta si de tinut minte, mai ales ca s-a si intamplat in realitate.
i-am dat nota 6!

in 10 minute am intrat la facultate

citind-o pe madam Didulescu si ale ei 10 minute care i-au schimbat viata, m-am pus intr-o rana ca sa ma gandesc si eu la cele 10 minute ale mele, ca nu se poate sa nu am si eu niste minute care sa-mi fi schimbat viata. de fiecare data cand stau sa ma gandesc la faze d'astea cruciale nu-mi amintesc mai nimic si asta pt ca odata ce au trecut aceste clipe ele isi pierd insemnatatea ce-a fost a fost si nu are rost sa dezgrop mortii, cam asa venind treaba.

totusi...mi-am adus eu aminte cum am reusit sa intru la facultate, cum in 10 minute am devenit student dintr-un fraier care nu reusise sa intre pe niciunde.
dupa ce am terminat liceul am dat eu la doua facultati, ambele de profil uman, una de Litere si cealalta de Jurnalism. cum nu stiam ce facultati sunt pe lumea asta, ce meserii exista, care sunt mai bine platite si ce capacitati profesionale am eu, m-am inscris la singurele facultati tangentiale cu personalitatea mea. pe vremea aia aveam impresia despre mine ca stiu a scrie, ca vreau si m-as pricepe sa balmajesc la radio si faze d'astea.
dar veneam dupa un bac de care nu-mi pasase absolut deloc (din motive de coracon-ita), asa ca nici pt admitere nu m-am strofocat cine stie ce. concurenta era destul de mare la ambele facultati, cate 4 oameni pe unul din cele 100 de locuri puse la bataie.
m-am dus la examene, am scris ce am stiut eu mai bine si bineinteles ca n-am reusit sa ma incadrez in alea 100 de locuri la nici una dintre facultati. eram printre ultimii zece si colo si colo. nu mai stiu acum ce planuri de viitor imi facusem eu la aflarea vestilor, cred ca ma gandeam probabil ca o sa mai incerc in toamna sau ceva de genu' asta.
acasa s-a lasat cu tristete, cu lăcrămi si oftaturi ca baiatu' n-a reusit sa se faca student. bine ca nu s-a lasat cu certuri. terminand cu liceul si cu admiterea nu mai aveam nici o ocupatie la orizont, stateam si o frecam aiurea p'acasa. neavand ce face am zis sa ma duc totusi pe la facultati ca sa-mi iau dosarele inapoi ca nu se stie cand voi mai avea nevoie de hartiile alea pe care dadusem o groaza de bani ca sa le legalizez.
mai intai m-am dus la facultatea de Jurnalism. "sarumana, am venit sa-mi ridic dosarul. de ce sa ti-l ridici, ai picat? nu, n-am picat, dar n-am reusit sa intru pe loc ca am luat 5 si ceva. fugi ma de aici ca ai intrat, cum te cheama?" i-am spus lu' tanti cum ma cheama si ea imi arata ca numele meu apare pe lista de admisi. marisera aia numarul de locuri ca sa bage toata pleaba si asa am reusit si eu sa ma fac student. la fel se intamplase si la Litere dar acolo nu m-am mai dus ca era facultatea grea si pt tocilari.
acasa bucurie mare, a intrat baiatu' la facultate :)) am intrat eu printre ultimii, dar primul an l-am terminat printre primii (am fost primul baiat dintre cei de la cu taxa). apoi am vazut eu cum sta treaba cu cartea si profesorii, cu colegii, cu meseria si pana in anul patru mi-a palit de tot flacara de nu mi-a mai pasat nici de licenta.

si uite asa m-am facut eu student, ca m-am dus sa-mi ridic dosarul.
daca nu ma duceam cine stie pe la ce facultate ajungeam in toamna si ce destin as fi avut apoi, ca eu habar n-aveam ca se marise numarul de locuri astfel incat sa ma cuprinda si pe mine si ma trezeam dup'aia ca stau acasa ca fraieru' desi fusesem admis.

buna sau rea, nu stiu cum mi-a fost facultatea si experienta ei. nu stiu daca as fi fost mai bine, daca as fi fost cu viata tot aici sau in alta parte pt ca n-am intrat din prima acolo unde voiam. cert e ca facultatea asta a reprezentat un pas important din viata si destinul meu, iar eu am ajuns la facultate datorita acelor 10 minute petrecute la secretariat, cand m-am dus sa-mi ridic dosarul.
sunt omul de acum pt ca am trait ceea ce a fost.

Owl and the Sparrow (2007)

...Owl and the Sparrow (2007)...

mi-a mers la suflet, m-a incantat si m-a binedispus, m-a facut sa zambesc si sa ma bucur de viata :) un film simplu facut cu bani putini, filmat cu camera pe umar dar cu multa daruire, pasiune, talent si cu sufletul deschis.
un film sincer si frumos despre viata, dragoste, bunatate, tristete si fericire. un film natural fara artificii si efecte, exact ca in viata, o viata frumoasa in care primesti inzecit ceea ce oferi cu draga inima.
i-am dat nota 9!

The Tale of Despereaux (2008)

habar n-am la ce se asteptau cei care au vazut The Tale of Despereaux (2008) si au spus apoi ca este un film prost, dar stiu ca mie mi-a placut si m-a amuzat.
filmul este dragut, simplu si nu incearca sa fie altceva decat un basm animat. fiind un film pt copii, in primul si in primul rand el trebuie sa-i distreze pe cei mici si abia apoi pe cei mari, reusind sa faca asta destul de bine. nu conteaza ca pe ici pe colo mi-am mai pus intrebarea "ma, da' asta ce vrea sa insemne?", copiii oricum nu se vor gandi la asa ceva ci vor ramane cu gura cascata la aventurile prin care trece soricelul.
ca si actiune si efecte filmul nu exceleaza, povestea are mici lipsuri si nu cred sa fie o buna sursa de entertainment pt adulti. dar nici ca ar conta asta atata timp cat copilului ii place de soricel, rade cand vede cum sobolanii tin o pisica in lanturi iar fetitele isi doresc sa fie printese precum cea din desene. menirea basmelor e sa-i faca pe copii sa iubeasca copilaria si sa-si pastreze inocenta si cred eu ca acest film reuseste sa faca asta.
i-am dat nota 8!

trei sobolani Ratatouille nu fac cat un soricel Despereaux !

The Conquest of Everest (1953)

sa vezi imagini de la prima reusita de cucerire a Everestului mi se pare o onoare, iar documentarul The Conquest of Everest (1953) mi-a oferit acest prilej, caci el vorbeste chiar despre reusita lui Edmund Hillary si Tenzing Norgay, primii oameni care au urcat pe cel mai inalt munte din lume.
imaginile din care documentarul a fost realizat sunt imaginile originale surprinse de cameramanul expeditiei, privitorul putand astfel trai sentimentul participarii la reusita alpinistilor. documentarul surprinde intregul drum parcurs de serpasi si alpinisti de la baza muntelui si pana la ultima tabara de dinainte de varf. am avut astfel ocazia sa vad cum se urca odata pe munte, cat de mare este efortul depus pt a sta pe "acoperisul lumii", ce inseamna o expeditie montana in adevaratul sens al cuvantului, de cate tone de echipament si provizii e nevoie si cate zeci de serpasi trebuie sa le care.
nu doar imaginile cu muntele, cu taberele si alpinistii la lucru pe creasta sunt minunate in acest documentar, muzica si naratiunea fiind la fel de savuroase, reusind astfel sa lase un sentiment placut nu doar iubitorilor muntelui care il vizioneaza, dar si cinefililor obisnuiti.
i-am dat nota 10!

Before the Rain (1994)

stau si ma intreb acum dupa ce am vazut Before the Rain (1994) daca el chiar este un film atat de bun pe cat mi-a fost recomandat si pe cat spune IMDB-ul, ori daca eu sunt un profan si nu inteleg nimic din marea arta cu care el a fost facut. din doua una. as inclina cu reflectia mai mult spre prima intrebare, si nu pt ca in a doua e vorba de mine, ci pt ca filmul se vrea unul pretentios dar care da chix intr-un mod flagrant.
nu voi intelege niciodata cum e posibil ca un personaj sa se uite in prezent la fotografii care prezinta imagini din viitor si asta fara ca filmul sa fie SF ori ceva de genu' asta. si tot niciodata nu voi accepta acest lucru ca numindu-se arta pt ca lipsa de logica care nu vine cu nici o explicatie plauzibila e pur si simplu lipsa de logica si deci prostie. din fericire, acest moment din film tine doar cateva secunde si poti avea norocul sa nici nu-l bagi in seama daca nu esti atent. iar daca nu esti pretentios nu o sa te intereseze nici ca unele faze si replici din film sunt trase par ori ca unii actori sunt pe langa.
altfel, filmul este destul de atragator si de bine lucrat incat sa te prinda, iar povestea nu poate decat sa te captiveze. viata pe Pamant nu este altceva decat un haos controlat, incearca filmul sa spuna, iar daca te uiti la oameni de undeva de sus vei observa ca destinele lor se invart in cerc. subiectul este foarte atragator, e bine pus in scena de regizor si cameraman, dar slab conturat de catre scenarist (acelasi cu regizorul).
i-am dat nota 7!

Amores perros ramane in continuare, pt mine, cel mai bun film cu povesti paralele care se intersecteaza la un moment dat.