jelui-m-as si n-am cui, jelui-m-as muntelui

se pare ca simtirile mele au disparut, s-au atrofiat...altfel nu-mi explic de unde atata platitudine in mine, de unde atata lipsa de fond, de unde atata prostie. am mai spus-o, "I have lost may touch"...

de scris nu mai stiu sa scriu, de agatat nu mai imi arde, de futut nu prea, de filme mai putin ca inainte. oare ce imi mai ramane de facut?
e nasol atunci cand mintea vrea sa faca altceva decat doreste sufletul, dar asta e situatia...parca as fi legat de doi cai ce alearga in directii opuse. insa nu pot sa mai continui ca si pana acum, ma vad nevoit sa schimb foaia, sa dau militaria jos din pot si sa-mi iau atitudinea la palme, "bai fato, tu nu faci ce vrei din mine, auzi matale?"
si uite asa se face ca femeile imi strica mie viata :)) fie ca e vorba de atitudinea mea (ca "atitudine" e la feminin), fie ca e vorba de ea, iata ca viata mea e data cu curu-n sus din cauza lor.

de cand m-am nascut am fost un romantic. de vina or fi fost cartile de le-am citit in copilarie, ca ele mi-au dezvoltat imaginatia si simturile. citeam poezii si tot felu' de bezele pana ajunsesem sa ma identific cu ele si sa-mi doresc si eu lucruri ca cele pe care le citeam. si uite asa am ramas, asa am crescut 24 de ani tot idolatrizand si idealizand dragostea. obisnuiam sa spun ca ea e combustibilul motorului care ma pune in functiune. ca naibii, eu nu sunt un perpetuum mobile sa ma misc din nimic, am si eu nevoie de ceva acolo.

cineva candva mi-a spus sa am grija de sufletul meu. si apoi a plecat si nu ne-am mai vazut de-atunci, desi imi spusese ca ar vrea sa se mai intample. era o ea.
lumea imi spune ca sunt special, ca sunt unic, sa nu ma schimb, sa raman mereu asa si sa am grija de sufletul meu. dar uite ca eu nu mai vreau si chiar daca toata viata am avut picioarele incimentate in dragostea asta, acum incerc sa ma ridic si sa umblu, sa nu mai stau locului. numai ca cimentul e ciment si greu se mai iese din el. ceva tot trebuie sa sfasie si el si pt ca sufletul era cel mai incimentat dintre toate partile mele tocmai el a cazut la mijloc si din el am platit taxa de parasire.
ca o fi bine ca n-o fi, habar n-am. faza e ca eu incerc sa ma schimb si tocmai eu sunt cel care nu se simte bine. dar va trece asta cum trec toate, prin somn.

offf...ca mare nevoie se simte in sufletul meu de a pleca la munte...

si inca ceva...se spune ca ochii sunt oglinda sufletului. tare-as vrea sa dau peste cineva care sa-mi citeasca in ochi si apoi sa-mi spuna ce-a vazut, si nu doar "esti un copil".