Bez svideteley (1983)

un film ca o piesa de teatru, o piesa de teatru frumoasa cu doar doua personaje. o piesa de teatru despre viata si despre oameni, despre ce inseamna sa nu stii ca om ce sa alegi in viata, despre ce inseamna sa nu traiesti in concordanta cu sentimentele tale, sa nu stii ce iti trebuie cu adevarat. o piesa de teatru despre barbati si femei, cu un barbat si o femeie ca reprezentanti ai semintiilor lor, cu o femeie frumoasa, fragila, delicata, iubitoare, intelegatoare, si totusi puternica, asa cum sunt femeile cele minunate, cu un barbat afemeiat, porc si nerecunoscator asa cum sunt barbatii urati.

cam asa am vazut eu filmul In Private (1983), un film foarte bun si frumos in regia lui Nikita Mikhalkov.
filmul are doar doua personaje, un barbat si o femeie divortati de 9 ani si cu un copil la mijloc. el a parasit-o pe ea pt o femeie care ii putea oferi cariera si ascendenta sociala, dar care nu putea si sa-l faca fericit. a trait cu ea 9 ani de zile pana cand a inceput sa simta cum i se umple paharul si sufletul i se ineaca in propriul trup. 9 ani de zile fosta lui sotie l-a asteptat si a sperat ca el se va intoarce acasa, timp de 3275 de zile si nopti a sperat... 3275 de ocazii i-a oferit pt ca el sa vina inapoi si sa ia totul de la inceput ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat, iar el le-a nesocotit pe toate. una cate una au picurat pana cand paharul ei s-a umplut.

mi-am dat seama ca ceea ce voi vedea ma va incanta, inca de la primele cadre, care cadre au fost printre cele mai lungi pe care le-am vazut vreodata intr-un film. ori sa filmezi un cadru atat de lung care sa fie si interesant, nu-i lucru usor! iti trebuie indemanare si viziune, iti trebuie talent si niste actori buni care sa faca din actorie a doua lor natura. tot filmul asta e facut numai din bunatati: regizor bun, actori buni, scenariu bun, cameraman bun.
actiunea nu e complicata, doar am spus ca filmul e ca o piesa de teatru. iar ca orice piesa de teatru care se respecta, te face sa simti si sa traiesti intens acolo in scaunul tau numai uitandu-te si admirand actorii cum interpreteaza si cum isi rostesc replicile si monologurile pline de intelesuri...iar cand te mai apuci sa si pricepi ceea ce ei spun, atunci esti pe deplin cucerit de spectacolul din fata ochilor tai.
la finalul filmului, exact ca la o piesa de teatru, simteam nevoia de a ma ridica in picioare si de a aplauda frenetic. eram incantat de spectacolul care se desfasura in fata ochilor mei si care atunci isi atingea apogeul intr-un minunat final cinematografic.
imi dau seama acum de atuurile filmului in fata teatrului, caci pe scena nu poti sa creezi imagini si situatii atat de intense pe cat o poti face intr-un platou de filmare.

i-am dat nota 10!