8½ (1963)

dupa ce am vazut La dolce vita am ramas perplex. era primul meu contact cu Fellini. stiam despre film doar titlul si faimoasa scena in care Sylvia danseaza in fantana. credeam despre film ca va fi la fel de amuzant si plin de viata precum dansul Sylviei. dar n-a fost sa fie asa, caci vreme de 3 ore a trebuit sa uit de mine si de tot ceea ce gandisem eu inainte despre film si sa las acele imagini alb-negru si aparent amare sa-mi arate despre ce e de fapt filmul. am ramas asadar cu un gust amar si cu mintea vraiste dupa ce am vazut La dolce vita. dar la ceva vreme dupa aceea am simtit cum in mine se naste o ciudata dorinta de a revedea filmul, de a trai inca odata acea stare de angoasa pe care am experimentat-o prima data. poate ca e o dorinta masochista de-a mea, nu stiu, dar simt cum parca acest film ma atrage inspre el asemeni unei corabii conduse inspre tarm de marinari vrajiti de cantecul unei sirene. e ceva cu filmele lui Fellini care ma atrage inspre ele.

privind Otto e mezzo (1963) am realizat de ce Federico Fellini este un geniu al cinematografiei. ca sa faci un astfel de film si in asemenea maniera trebuie sa fii cel putin genial, caci nu oricine poate sa-si materializeze demonii interiori si gandurile si angoasele intr-un film. cand faci un film trebuie sa fii stapanul tuturor celor care se vad si care stau in spatele filmului. ai de-a face cu oameni, cu scenariu, cu muzica, cu obiecte, cu efecte si trebuie sa fii in stare sa le manuiesti pe toate astfel incat filmul tau sa arate exact ceea ce ai gandit cu el. iar Otto e mezzo este unul dintre acele exemple de arta cinematografica. cand pictezi, esti de fapt stapanul pensulei si al culorilor, poti sa le invarti si sa colorezi panza exact asa cum vrei, totul se muleaza dupa dorintele tale. cand sculptezi, inlaturi cu grija materialul care sta deasupra operei tale. astfel, ca sa creezi arta trebuie sa fii un mic Dumnezeu pt a insufleti obiectele si a face capodopere din ele. dar ca sa faci film trebuie sa fii Dumnezeu insusi, sa fii stapanul celor vazute si nevazute caci altfel nu poti controla oamenii, natura, animalele si obiectele si nu le poti pune sa faca ce vrei tu.
trebuie sa fiu sincer si sa recunosc faptul ca acest film nu este chiar pe gustul meu, nu e genul meu de film. dar nu pot sa nu-i recunosc valoarea si sa nu ma inclin in fata lui Federico Fellini. nu-i genul meu pt ca nu prea ma dau in vant dupa filmele alegorice si supra-realiste, dar supra-realitatea din acest film e populata de oameni si nefiind astfel atat de diferita de realitatea cu care sunt eu obisnuit m-am adaptat repede la film si l-am urmarit cu placere.
in filmu' asta Fellini isi scoate creierul si sufletul, le pune pe platou, le diseca, dupa care aduce un proiector si o camera si striga "motor! actiune!". filmul este despre un regizor care sufera de un blocaj inspirational, de probleme personale si de presiune din partea producatorilor. iar aici apare si se desfasoara geniul Fellini care reuseste sa materializeze toate acestea si sa le faca sa se intrepatrunda astfel incat sa rezulte un amestec omogen. amesteca realitatea cu supra-realitatea, fantasmele cu personajele reale, visurile cu intamplarile adevarate totul inchegandu-se de minune. daca era bucatar si facea icre negre in mod sigur nu i s-ar fi taiat compozitia.

abia acum, dupa ce am vazut si Otto e mezzo imi dau seama care-i treaba cu filmele lui Fellini. mie imi place arta si iubesc frumosul, iar filmele lui imi ofera din plin ceea ce imi place si iubesc. iar aceste filme nu mi se ofera pur si simplu asemeni unei femei frumoase si goale care imi spune "ia-ma, sunt toata a ta!", ci se joaca cu mine, ma intriga si ma aţâţă sa le descopar valoarea.

i-am dat nota 9!

sper sa fii spus tot ce am gandit despre acest film...