foto cat o mie de cuvinte. cuvinte despre concediu douamiisapte, Bucegi

"in continuare, traseul se arata la fel de inclinat."

traseul se pastra la fel de oblic si incepea sa devina mai frumos si mai pitoresc. incet incet urcam spre nori, ceata sau orice era fumu' ala alb si gros ce invelea crestele. la un moment dat am vazut o telecabina cum trecea pe deasupra noastra, la mare distanta, carand confortisti care fusesera deja acolo unde voiam noi sa ajungem. m-am simtit bine cand am vazut telecabina. eram bucuros ca sunt in stare sa fac ceva ce altii nu puteau sau nu voiau de puturosi ce erau. e bine sa stii ca nu esti puturos :) pt mine, a urca pe munte e usor, deloc obositor, nu-mi necesita multe resurse si parca as putea face asta over and over again. de aceea m-am simtit incantat cand incetasem a mai fi biped si ma foloseam de toate membrele si puterea ca sa urc, muntele ma voia si ma solicita cu toata fiinta mea.
inainte de asta am mai facut un mic popas pt a admira peisajul si ce lasasem in urma. eram oarecum prinsi la mijloc. in urma ramanea intunericul iar in fata ni se asternea o lumina mată. parca fugeam de ceva rau ce ne urmarea infricosator din urma pt a ne gasi salvarea in ceea ce speram sa fie un pat cald si o cana de vin fiert. ca sa ajungem acolo a trebuit sa ne cataram pe stanca, sa ne tragem in sus pe niste lanturi mari, reci si grele. am facut-o si p'asta. foarte greu nu mi s-a parut sa fii fost dar am facut-o sa fie distractiv. ne-am "pişat lanţ", am ras, ne-am pozat si ne-am mai destins. odata incheiata aceasta proba de maiestrie, am intrat definitiv in ceata. reusiseram sa ajungem intr-un loc frumos, colorat si bun pt a doua masa a zilei. de aici i-am trimis mesaj in care-i spuneam "wish you were here". C chiar m-a intrebat "ce faci? i-ai trimis mesaj?". "pai da, cum sa nu?! uita-te cat de fain e aici, si periculos. poate nici nu mai apuc sa ma intorc si s-o revad. e prea frumos aici ca sa ma bucur de unu' singur" mi-am zis eu, dar lui nu i-am mai spus.
m-am departat de ei, am grabit pasul si am luat-o mai repede inainte. imi placea la nebunie decorul, ceata, prapastia pe langa care treceam. am o pasiune pt ceata, nu stiu de ce. imi placea starea aia de liniste, de frig si umezeala, de frumuseti in fata ochilor, de singuratate, de descoperire, de nou, de nemaivazut. poate ca ma simteam la fel ca atunci cand, iarna, e foarte frig afara si tot ce imi doresc e sa intru in casa, sa ma lipesc de soba calda si sa ma molesesc. atunci, pe munte si prin ceata, cred ca-mi doream mai mult sa ajung in braţe, sa primesc o privire calda, sa ma odihnesc si sa spun cat de greu e rucsacul, cat de bine am urcat si cat de frumos a fost traseul. barbat fiind, gasesc o pasiune nebuna in a ma departa si apoi reveni cu toata dragostea si pasiunea. de fapt, acesta a si fost motivul acestui concediu prelungit si indepartat...
in drumul meu spre Babele am dat peste tot felu' de chestii interesante si ciudate: cruci, pampersi (adica scutece d'alea in care foc copii caca), desene voodoo si pantofari. p'astia din urma nu i-am mai pozat. erau un el si o ea care urcasera cu telecabina si din cauza euforiei pe care probabil ca o gasisera pe sus, se hotarasera sa coboare imbracati sumar si in pantofi cu toc. le-am povestit cum e traseul, le-am spus sa aiba grija si le-am urat drum bun. drept multumire am primit niste ochi dulci din partea baiatului :|
pt ca o luasem ca nebunu' inainte si nu mai stiam ce se intampla cu oamenii mei, am inceput sa strig dupa ei. imi raspundea doar ecoul si cateodata niste voci oarecum necunoscute. dupa ce am dat peste pantofari am aflat ca de fapt ei erau. am stat asadar pe loc, ca sa-i astept, mai ales ca pierdusem marcajul. a trebuit sa ma intorc din urcusul meu pe bolovani pt ca C gasise semnul undeva mai jos si la stanga de cum urcasem eu. pana la urma am ajuns la o cabana in constructie. salvamontistii care stateau aici ne-au umplut bidoanele cu apa si ne-au avertizat sa nu punem cortul pt ca n-avem voie sa facem asta intr-o rezervatie naturala. de la ei am aflat despre soarta prietenilor nostri care ramasesera in urma noastra. si-au dat rucsacele pe unul dintre salvamontisti ca sa urce cat mai lejer. ne-au mai spus sa avem grija la urs, pt ca tocmai ce trecuse prin fata cabanei cu cateva minute inainte
pana la cabana Babele nu mai aveam mult de mers. pacat totusi ca nu prea se vedeau marcajele, imprejurimile si drumul. infatisarea decorului m-a pus pe ganduri. oare cata viitura tre' sa fii trecut p'acolo incat acesta sa fie sapat in asemenea fel? nu stiu cate ore au trecut de cand am pus prima oara piciorul pe acest traseu, dar am ajuns intr-un final la cabana care se zarea cam greu de dupa un mic deal. am intrat, am pus jos rucsacele, ne-am luat de mancare si cate o cana cu vin fiert. tare bun a fost vinul...cald, dulce si euforic. dupa binemeritatul dar nu foarte bogatul ospat, am iesit afara ca sa-l sun pe tata si sa-i dau de veste despre cat sunt de teafar. ne-am dus apoi in camera unde ne-am tras sufletul si ne-am admirat urmele efortului.
asta pana cand a batut la usa prietena noastra.