Umberto D. (1952)

desi e greu de urmarit la inceput pt ca e plictisitor iar povestea se dezvolta anevoios, Umberto D. (1952) reuseste pana la final sa devina un film placut, emotionant si surprinzator de intrigant. emotia pe care o degaja filmul e cel mai puternic atu al acestuia, asta in opinia mea, caci deloc nu m-a impresionat jocul actorilor iar regia mi s-a parut chiar necioplita (cu sensul de neretusata, nerafinata). actorii nu mi s-au parut credibili, dar nici teatrali nu au fost, ceea ce mie imi place pt ca vreau ca filmele pe care le vad sa reflecte cat mai mult realitatea si nu sa vad personaje care in viata reala ar fi imposibil de reprodus. probabil ca asa erau italienii prin anii '50, iar acum mie imi vine greu sa-i inteleg ca un om al secolului XXI ce sunt.
povestea e simpla si impresioneaza mai mult prin simbolistica actiunilor si a gesturilor personajelor decat prin tehnici teatrale. Umberto D. este un batran pensionar care nu mai are bani sa plateasca chiria si din aceasta cauza risca sa ajunga in strada impreuna cu simpaticul si credinciosul lui caine Flike. batranul trece prin clipe de disperare si de neliniste sufleteasca si incearca sa recurga la diferite mijloace pt a iesi cu bine din aceasta situatie.
pe la sfarsit, cand situatia lui Umberto devine tot mai grea si filmul antrenant, m-am trezit parca si am inceput sa ma uit cu alti ochi si sa simt compasiune pt personaj. incepusem astfel sa traiesc filmul si sa-mi placa sa-l vizionez.

m-am cam contrazis in ceea ce am spus si asta pt ca desi actorii nu m-au incantat iar regia nu m-a impresionat, filmul mi-a ajuns totusi la suflet. probabil n-am reusit sa ma pun pe aceeasi lungime de unda cu arta cinematografica a acelor ani, folosita in film, si de aceea am acum pareri contradictorii. povestea e actuala si astazi, asa ca nu mi-a fost greu sa o inteleg si sa-mi placa.

Umberto D. este un film ce merita vazut si un must see pt cinefili.
i-am dat nota 8!