La sconosciuta (2006)

imi vine greu sa scriu despre filmele cu adevarat exceptionale pe care le vad, acele filme care trec de nota 9 si merita un 10 cu aplauze. ma ravasesc in asemenea hal incat nu-mi mai pot gasi cuvintele, uit toate gandurile pe care le-am avut de-a lungul vizionarii si nu mai reusesc sa mi le amintesc. sunt sub magia filmului respectiv, sunt atat de vrajit incat atunci cand filmul se sfarseste si magia se incheie, ma trezesc brusc la realitate si cad de acolo de unde am fost urcat lovindu-ma atat de tare incat imi pierd cunostinta si simtul realitatii. nu mai stiu de mine, daramite ce a fost in capul meu in ultimele 2 ore sau cat o tine filmul.

se spune ca iti dai seama despre un film daca e bun sau nu inca de la inceput.
din primele minute am stiut, am simtit ca La sconosciuta (2006) va fi un film mai mult decat bun, un film bine scris, regizat, jucat, acompaniat, filmat si lucrat. chiar daca la inceput scenele si planurile se suprapun fara a avea vreun sens, vreo legatura unele cu altele ci doar un punct comun, personajul principal, ele reusesc sa te atraga, sa te intrige si sa te faca sa-ti doresti sa stii despre ce e filmul, care e povestea si cum se rezolva enigma. ai parte de un amestec bine omogenizat de imagini frumoase cu imagini brutale, amestec ce te pune pe jar.
actiunea filmului se desfasoara pe doua planuri, prezent si trecut. trecutul este dezvaluit prin flashback-uri scurte, dar de mare, mare efect. ele nu sunt prezentate neaparat intr-o ordine cronologica, dar sunt atat de bine concentrate cu actiune si semne incat te cuceresc fara sa vrei si nu-ti doresti altceva decat sa pui cap la cap piesele de puzzle din care e facut filmul. iar in momentul in care ai imbinat suficiente piese astfel incat sa-ti dai seama ce va iesi, ai parte de o strafulgerare interioara care-ti pune sangele-n miscare si sufletul pe spini.
filmul este despre durere, disperare, despre cat de nenorocita poate fi viata cu unii oameni...dar si despre speranta. poate ca viata e o curva care te fute cum vrea ea, dar cateodata mai si face dragoste cu tine.
noi astia care mancam mancare si nu bataie si violuri, noi astia care auzim o vorba buna macar o data pe zi, noi astia suntem oameni fericiti indiferent de cat de mizerabil ne simtim. cand realizezi ca altii sunt mai putin norocosi, dar cu toate astea nu si-au pierdut speranta, filmul o sa-ti placa si mai mult.

senzatia cu care am ramas dupa ce el s-a terminat a fost minunata, dar si frustranta in acelasi timp. am simtit pe deplin ca am vizionat un film adevarat, un film asa cum ar trebui sa fie toate filmele din lume, magice si frumoase. m-am simtit precum Antoine Doinel in Les quatre cents coups (1959) si Toto in Nuovo cinema Paradiso (1988).

la fel de intensa precum vizionarea acestui film e probabil si citirea unei carti bune.
spre deosebire de filme, cartile au avantajul de a se folosi de puterea descriptiva a cuvintelor, de a despica durerea in cuvinte pana ajungi efectiv sa o simti si sa plangi din cauza ei, si mai poti si sa recitesti pasajele pe care nu le-ai inteles din prima. dar filmele nu au acest avantaj, ele nu-ti despica durerea pana o intelegi, asa cum pot face cartile, ele doar iti arata indicii prin care tu sa ajungi la ea, iti arata imagini si te lasa pe tine sa intuiesti ce vor sa spuna. sentimentele sunt mai bine redate prin cuvinte decat prin imagini, parerea mea.
iar acest film reuseste sa redea durerea la fel de bine precum o carte. semnele pe care ti le ofera, imaginile, gesturile personajelor si insemnatatea lor iti pun in fata durerea. dar nu ti-o ofera mura-n gura, ci te lasa pe tine sa o descoperi si sa te cutremuri cand in sfarsit ajungi in fata ei, dupa ce ai pus cap la cap toate semnele pe care filmul ti le-a oferit.

scenariul si regia sunt realizate de catre Giuseppe Tornatore, un cineast parca atins de divinitate, caci orice film pe care pune el mana este frumos si magic (cel putin astea 4 pe care le-am vazut eu pana acum). muzica e compusa de Enio Morricone, deci "no comment" la treaba asta. iar ca fapt divers, in film apare si comisarul Cattani din Caracatita insa e tare greu de recunoscut caci e gras, chel si mai joaca si foarte bine.

nu mi-a fost de ajuns o singura vizionare a filmului, a trebuit sa-l vad de doua ori. la 1 ora dupa ce l-am vazut prima data, l-am pus din nou. m-am simtit la fel de emotionat ca si prima data si am si reusit sa interpretez mai multe semne.

i-am dat nota 10!