pleasure delayer

cel mai nasol lucru acum e ca nu mai am nici o directie spre care sa ma indrept. merg fara tinta si asta nu-mi place. nu ca nu m-as descurca, ca am mai trecut prin asta, doar ca nu-mi place. sa mergi asa a prost e pierdere de timp. eu nu pot trai fara tinte pe care sa le ating. trebuie sa am tot timpul varfuri pe care sa le ating, frumuseti pe care sa le descoper de dupa dealuri inalte, raiuri spre care sa inot. asta e situatia ideala, ca eu asa am mai trait si fara tinte d'astea. m-am concentrat pe alte alea.

inca ceva...cred ca datorita placerii atingerii acestor tinte sunt eu un pleasure delayer. cu cat aman mai mult momentul culminant al actiunii, cu atat mai mare este placerea. si tot d'aia imi este frica sa actionez atunci cand am emotii, pt ca exista posibilitatea ca eu sa pierd tinta si sa nu mai am spre ce alerga. asa, daca nu actionez si doar imi traiesc emotiile, am totusi ce face si nu ma simt gol pe deplin. fara tinta, fara drumul spre tinta, viata e pustiu...