vado levantar poeira

prin 2006 mi-am stabilit un target valabil pe 4 ani: pana in 2010 vreau sa ajung in Brazilia. Brasil or dust, cum ar spune americanii.
Brazilia e tara mea preferata. am realizat asta in momentul in care am aflat ca baietii de la Sepultura sunt brazilieni. pur si simplu nu mi-a venit sa cred ca soundul lor atat de puternic si brutal vine din tara unde se danseaza si se traieste samba. inainte de acest moment a fost cel in care am descoperit Brazilia, caci asa e logic, mai intai descoperi si apoi te indragostesti (iar cand astea se intampla concomitent cred ca se cheama dragoste la prima vedere, nu?).
am descoperit Brazilia in timpul filmului Woman on Top (2000). e acolo o faza in care Penelope Cruz ii explica unui barbat cum sta treaba cu mancarea, cum se gateste, cum se aleg ingredientele, cum se combina si cum se mananca. totul vine din suflet, din inima fiintei noastre, din maduva care ne salasuieste prin oase, asta am descoperit eu atunci, asta am aflat si m-a facut sa realizez care este secretul succesului brazilienilor: iubesc ceea ce fac. simplu ca buna-ziua! brazilienii iubesc ceea ce fac.
sunt buni la fotbal, sunt buni la Formula 1, sunt buni la muzica, sunt buni la filme si telenovele, sunt buni la heavy-metal, sunt buni la dans, sunt buni la mancare si cafea, sunt buni la femei.
de atunci am inceput sa fiu mai atent la orice lucru "made in Brasil" care mi se afisa in fata ochilor. am observat astfel detasarea cu care brazilienii actioneaza, lejeritatea cu care se misca, pasiunea cu care fac lucrurile, daruirea cu care le duc pan' la capat si fericirea cu care infrunta necazurile. e de ajuns sa te uiti la un meci de fotbal cu brazilieni, oricare. am vazut odata cum un fotbalist d'al lor, ciung de un picior, juca fotbal mai bine decat as putea eu vreodata s-o fac.
eu, ca european, balcanic si roman ce sunt, nu prea pot sa fiu ca ei. trebuie sa depun ceva efort pana sa pot face asta. trebuie sa trag aer in piept, sa inchid ochii, sa ma detasez de mine si de decor si sa-mi las sufletul si instinctele sa actioneze in locul meu. daca reusesc asta devin mai usor ca aerul, ma pot misca cu o mai mare lejeritate si pot spune chiar ca am izbutit sa ma identific cu ceea ce fac. lor le vine natural sa faca toate astea, mie un pic cam greu. insa rezultatul e cat se poate de fain: o stare de pace, de egalitate cu mine insumi ma cuprinde atunci cand fac lucrurile in acest fel...unul natural si normal, as putea spune.
d'aia si vreau sa ajung acolo, ca sa vad la fata locului daca Brazilia si brazilienii sunt asa cum ii percep eu.

in Brazilia nu vreau sa ma duc ca turist, adica sa-mi iau bilet de la agentie si sa fac tururi turistice. vreau sa ma duc la fel ca-n tara mea, cu rucsacu' in spinare, cu ocazie, din vorba-n vorba. d'aia si voiam sa ma apuc sa invat spaniola (ca prof de portugheza nu cred ca gasesc), ca sa-mi fie mai usor sa ma inteleg cu oamenii p'acolo. dar nu m-am mai apucat ca fata pe care o gasisem sa ma invete era urata si voia sa ma agate :D
cel mai cunoscut oras brazilian, Rio de Janeiro, e un oras foarte periculos; cersetorii te stropesc cu benzina si te ameninta ca-ti dau foc daca nu le dai bani, spre exemplu. ma cam inspaimanta chestia asta, dar cum Brazilia e ditamai tara nu cred ca as da peste astfel de qestii pe oriunde m-as duce.
m-am uitat la multe filme braziliene, am ascultat multa bossa-nova si Soulfly ca sa ma obisnuiesc cu stilul, cu ritmurile braziliene si cu ceea ce inseamna sa fii brazilian. pregatit sa ma duc acolo nu sunt si nu cred ca voi fi vreodata. poate dupa ce oi incepe sa rup un dialog in portugheza.

nu stiu ce sa zic acum, daca imi voi putea respecta promisiunea facuta de a ajunge in Brasil pana-n 2010. cand mi-a venit ideea incepusem sa-mi fac planuri de genu' "din salariul de 10 lei pun deoparte 1 leu si pana in 2010 o sa am bani ca sa plec". d'aia si am card, il facusem drept pusculita unde sa-mi strang banii pt plecare. iar acum imi platesc telefonul din ei.
speranta nu mi-am pierdut-o. mai sunt 2 ani pana atunci. multe se pot intampla...