si ma izbeste-n plin si ma arunca hat departe

am fost astazi la posta sa duc un plic. dupa ce am iesit din posta a trebuit sa traversez strada printr-un loc fara trecere de pietoni. era una, insa departe de mine si ar fi insemnat sa ocolesc mult. am stat asadar pe marginea strazii asteptand sa treaca masinile. strada asta are 3 benzi, e dreapta si masinile merg cam cu 80 km/h.
cum stateam eu pe margine, pe banda din mijloc venea un autobuz. pe celelalte doua benzi nu se vedea nicio masina. "daca sprintez, am timp sa traversez strada", mi-am zis. "insa nu se vede daca vine vreo masina din spatele autobuzului pe banda cea mai indepartata fata de mine", mi-a raspuns constiinta. si atunci mi-am imaginat eu cum ar fi daca as fi sprintat si pe acea banda ar fi venit o masina in viteza.
nu am avut niciodata parte de un accident de masina. habar n-am cum se simte pe propria piele o lovitura din partea unei masini care intra in tine cu 100 la ora, ca sunt destui nebuni care merg cu viteza mare p'acolo. insa am vazut destule filme si am o imaginatie sanatoasa care poate crea un astfel de scenariu.
sa zicem asadar ca eu am sprintat. trec in viteza de prima banda, trec si de banda de pe care vine autobuzul. il vad, e mare, imi acopera aproape tot campul vizual. in aceste conditii de bezna ajung si pe ultima banda. POC! vad cum un Audi A8 negru vine inspre mine cu viteza si eu nu mai am timp sa ajung pe celalalt trotuar. imi dau seama ca nu mai am nicio scapare si ca masina va intra in mine indiferent ce as face. nu mai am scapare, voi fi lovit de masina! cred ca e dureros de crunt sa vezi o asemenea imagine in fata ochilor, sa vezi cum o masina vine cu viteza inspre tine si sa realizezi ca in mai putin de o secunda viata ta va fi distrusa.
masina intra in mine si ma loveste puternic. impactul loviturii ma propulseza in aer si ma arunca hat departe de botul masinii. sunt in aer, zbor...dar nu-mi place pt ca ma invart si ametesc. in timpu' asta ma gandesc ca viata mea s-a dus pe apa sambetei. simt cum toate oasele ma dor. majoritatea sunt rupte. in zborul meu ametitor ma imaginez pe un pat de spital, neaceoperit de gips insa imobilizat. mai degraba paralizat. imi dau seama ca din acel moment eu eu nu mai sunt in stare sa fac ceva. viata mea s-a dus. voi continua sa traisc, sa respir, sa mananc, sa vad ce am in fata ochilor, dar nu voi mai fi capabil sa am o viata in adevaratul sens al cuvantului. ori mort ori paralizat tot aia e. viata mea s-a dus pulii de suflet pt ca eu m-am grabit aiurea sa traversez strada. imi vine sa plang de oftica la faza asta. si plang cu adevarat, plang pe bune si-mi vars lacrimile pt o secunda de prostie care m-a costat tot restul vietii. acum nu mai pot sa-mi indeplinesc visurile si asta ma doare foarte tare. mai bine muream, ar fi fost o pedeapsa mai buna pt prostia mea. acum mama sta si plange langa mine, sora-mea la fel. cine o sa mai aiba grija de ele? cum or sa mai treaca ele si peste nenorocirea asta? mi se rupe sufletul cand le vad.
...si toate astea pt ca eu m-am grabit aiurea sa traversez.

din fericire, sunt un om foarte prevazator. cateodata mai prevazator decat prevede legea. am asteptat sa am vizibilitate si abia apoi am traversat. atunci n-a trecut nicio masina in acelasi timp cu autobuzul. as fi putut traversa strada fara sa am parte de vreo belea. dar daca ar fi trecut acel Audi?