scriere strecurata prin fisura unui dop

m-am prostit de tot. nu ca as fi fost eu foarte inteligent, dar de data asta chiar ma simt prost. nu mai reusesc sa leg doua cuvinte cu noima pe blogu' asta, nu mai reusesc sa-mi focusez atentia doar pe una dintre temele care-mi trec prin cap de-a lungul zilei. faza e ca nu reusesc sa mai mai adun, sa ma regasesc. de obicei, in momentul in care ma asez la calculator cu intentia de a mai scrie ceva, toate gandurile mele sunt vraiste, fiecare printr-un colt al mintii mele. dar stiu subiectul, stiu ideile generale pe care le-am gandit despre un anume lucru si odata ce-mi gasesc intimitatea si-mi creez pofta de a scrie, imi vine usor sa-mi aduc aminte toate gandurile, sa le adun si sa le dau o forma cat de cat ok. insa, acum, nu prea mai reusesc sa-mi adun gandurile. ma trezesc ca scriu cu spor despre un subiect si dintr-o data imi dau seama ca nu mai am cuvinte, ca nu mai stiu ce sa scriu, chiar daca eu aveam in cap tot postul.
ma oftica treaba asta! ma oftica deoarece pt mine scrisul e important...asa cum reusesc eu s-o fac, bine - rau, frumos - urat, bun - prost, cel putin o fac si-mi place ceea ce iese. acum nici nu prea o mai fac, nici nu-mi mai iese si nici nu prea mai imi place.

cred ca pt prima data simt ca exista adanc ascunsa in sufletul meu o problema pe care eu nu reusesc s-o numesc, careia nu reusesc sa-i gasesc geneza, factorii care o declanseaza si "medicamentul" care o vindeca. cred despre mine si sustin cu tarie ca ma cunosc foarte bine, ca stiu din ce "ingrediente" sunt facut, cum au fost ele combinate si care e reteta pt a gati ceva fain din acestea. se pare ca de data asta nu mai stiu nimic.
adevaru' adevarat e ca m-a dat peste cap noua mea postura in cadrul familiei. nu-mi doream asta, nu aveam nevoie de ea si nici nu prea vreau sa-i fiu credincios. tocmai cand incepusem sa-mi castig independenta, sa devin si eu un om liber, sa-mi pun visurile in aplicare, a trebuit sau am fost nevoit sa-mi schimb prioritatile. eu nu prea mai sunt o prioritate pt mine. mama si cu sora-mea ma intereseaza acum mai mult, mai ales mama.
cred totusi ca "dopul" asta care s-a pus in mine si care nu-l mai lasa sa iasa la suprafata pe eu-l meu interior, e de fapt un dop facut din bani. suna aiurea ca eu sa nu mai pot iesi la lumina din cauza banilor, dar cam asa este. sunt singurul salariat al familiei, singura sursa de venit...asta pana o sa inceapa mama sa primeasca pensie si sora-mea o sa plece la Bucuresti, unde probabil o sa se angajeze ca sa-si produca singura banii. pe de o parte incerc sa-mi fac si poftele mele, pe de alta parte incerc sa fac si poftele familiei (facturi, mancare) si mai incerc si sa pun un ban de-o parte. treaba asta din urma nu prea-mi iese mai deloc.
chiar daca au trecut abia cinci saptamani de cand ma aflu in aceasta noua postura, ma tot gandesc cu groaza la urmatoarele saptamani ce or sa vina. "daca pierdem banii pe care-i avem?", "daca mama n-o sa ia pensie?", "daca sora-mea n-o sa se angajeze?" sunt intrebari pe care mi le pun tot timpul si la care mai mereu gasesc raspunsuri negative. incerc sa fiu realist, sa nu ma pierd cu firea si cu visarea, si aceste raspunsuri sunt rezultatul incercarii mele. stiu ca nu-mi face bine sa ma gandesc la toate astea deoarece mai mult imi fac rau si ganduri negre, pt ca n-am eu de unde sa stiu cum o sa fie viitorul si ce-or sa faca fetele astea...dar, n-am cum sa nu ma gandesc la asa ceva. inevitabil imi aduc aminte de acele intrebari pomenite mai sus in momentul in care intru pe usa, acasa. cred ca atunci se produce acea explozie care-mi arunca in toate partile ideile si gandurile pe care mi le facusem de-a lungul zilei.

aseara am visat cu bratele. le-am avut tot timpul strans incolacite pe trupul ei. ii mangaiam capul, o sarutam pe crestet si o strangeam puternic la pieptul meu ca s-o simt aproape si cumva s-o zidesc in mine ca sa nu mai plece si sa fim tot timpul impreuna. poate mai frumos decat ceea ce se intampla in sufletul meu in acel moment, cand in sfarsit ma simteam fericit, erau zambetele pe care le primeam, acceptarea pe care i-o citeam in ochi, siguranta pe care mi-o oferea trupul ei ce se mula pe bratele mele si le lasau sa-l ocroteasca.
am spus acum ceva vreme ca "ochii care n-au stiut sa ma priveasca se uita", dar se pare ca ironia sortii a facut sa fie exact pe invers de cum ma asteptam sa se intample. nu trece ora sau chiar minut fara sa nu ma gandesc la intamplari frumoase cu acei ochi si la ceea ce eu am vazut in ei. poate ca si in lipsa de altceva ma gandesc la ei, cine stie...