livin' life in the fast lane

saptamana trecuta scriam despre cum merg eu tot timpul inainte, ca sunt ca un soldat rus care se duce acolo unde-i spui, no matter what. tot timpul merg inainte si azi am realizat ca am si viteza, si una considerabila chiar. merg atat de repede incat nu mai reusesc sa ma opresc si sa admir peisajul. daca as fi fost un autoturism as fi avut cam 170 km/h, atunci cand pomii de pe marginea drumului se transforma intr-unul singur, mare si lat, cand iarba devine o mare verde si uniforma.
am observat acest efect al vitezei acum doi ani, pe munte. eram cel ma grabit din grup, mergeam tot timpul inainte, impunand ritmul si incercand sa ajung cat mai repede in varful dealului ca sa vad ce se ascunde in spatele lui. doar de cateva ori am fost impresionat de ce am vazut dupa o astfel de urcare. si nu ca as fi fost dat pe spate de ceea ce vedeam sau pt ca inima imi batea mai tare si ochii imi salivau la ceea ce se afisa in fata lor, ci pt ca recunosteam frumusetea nemaivazuta a peisajului si stiam ca trebuie sa ma simt incantat. dar in adancul sufletului meu simteam ca pot trai si fara asta, simteam ca nu ma incalzeste cu nimic faptul ca in acel moment ma delectez vizual cu cel mai frumos peisaj pe care il vazusem pana atunci. starea mea de exaltare era mai mult una impusa.
am ajuns sa alerg atat de repede incat nu pot sa ma mai opresc si sunt prins intr-o continua inertie. cel mai mult ma oftica faptul ca din cauza vitezei imi zboara sentimentele, impresiile, simtirile si astfel le pierd, nemaiputand tine nimic langa mine.
in schimb, amintirile raman...pot spune azi ce am facut acum 5 luni in concediu, pot spune acum unde am vazut-o in urma cu multi ani pe fata cu care stau de vorba. reusesc sa-mi aduc aminte tot felul de chestii, detalii, dar sufletul meu nu mai poate sa-si reaminteasca, sa retraiasca impresiile de acum 3 luni, 4 ani sau chiar si 1 zi, felul in care am trait un anumit eveniment din viata mea, ce am simtit atunci, cat de tare imi batea inima.
d'asta obisnuiesc sa spun ca sunt superficial, ca nu am suflet, ca nimic nu mai reuseste sa ma impresioneze (inafar' de copii care plang si sufera). cand mama si-a rupt piciorul si tata plangea in timp ce conducea masina pana la spital, eu ii spuneam lu' mama ca o sa fie bine si sa fie multumita ca nu s-a intamplat ceva mai grav. nu simteam ca-mi vine sa plang ori sa am vreo urma de compasiune pt mama mea, care-si rupsese si celalalt picior, ma gandeam doar la ce trebuie facut ca ei sa-i fie bine d'atunci incolo. cand tata m-a sunat sa-mi spuna ce a mai reusit mama sa-si faca, am avut impresia ca parca ma asteptam sa aud asta, desi nimic nu m-ar fi dus cu gandul la asa ceva. am acceptat instant suferinta ei si imediat am inceput sa caut solutii.
nu m-am putut opri sa simt ceva in concordanta cu acel moment trist. am trecut pe langa el, l-am remarcat si mi-am vazut in continuare de drum...

ma gandeam azi ca toata a doua jumatate a anului trecut inima mea a batut pt un singur scop si mintea mea s-a gandit doar la un singur nume. a fost pt prima data in viata mea cand reuseam sa fac asta cu adevarat. insa...acum ma simt de parca nimic nu s-ar fi intamplat.
am inceput sa fac asta la doar cateva saptamani dupa ce totul se incheiase. iar acum ma incearca un sentiment de vinovatie, in ideea ca ceea ce mi-a patruns in suflet trebuie sa stea acolo mult timp pana sa uit si nu sa dispara asa cum ai pocni din degete. inseamna ca a fost ceva efemer, chiar daca eu am simtit ca traiesc ceva extraordinar si am toate motivele sa fac asta cu adevarat? ma gandesc ca daca am reusit sa uit atat de repede tot ceea ce eu am simtit inseamna ca am fost superficial, ca poate nici nu s-a intamplat.
e bine si nu prea, sa uiti. e bine sa uiti ce te-a facut sa te simti rau si e rau sa uiti ce te-a facut sa te simti bine. eu reusesc sa le fac pe amandoua. parca as fi un caine care trece prin apa si care odata ajuns la mal se scutura si arunca toata apa de pe el.

pot oricand sa sterg blogu' asta. pot oricand sa-i dau DELETE (asa ma oftica butonu' ala mare cu "DELETE BLOG"...) si sa arunc astfel la gunoi toate gandurile pe care eu le-am scris aici. ele vor ramane oricum in mintea mea, ca simple informatii, dar nu si in sufletul meu, ca impresii. pot sa-l sterg si sa-mi vad in continuare de viata ca si cum el n-ar fi existat. nu as simti nicio remuscare...sunt sigur de asta pt ca n-ar fi prima oara cand o fac.

a naibii viteza! /:)
din cauza ei nu reusesc sa-mi pastrez toate ideile si gandurile pe care le am despre ceea ce vreau sa scriu. tocmai d'asta am si facut blogu' asta, ca sa-i mai tai picioarele si sa ma pot opri si eu din cand in cand.

n-am reusit sa ating toate punctele pe care mi le stabilisem inainte sa ma apuc de scris. poate voi reveni...